Pana unde poate impinge omul bestialitatea? Oare cunoaste limite?
In noaptea rece de pe 9 pe 10 august 1877 lumea a fost cutremurata de o alta atrocitate. Indienii Nez-Perce izgoniti de pe pamanturile pe care au trait de mii si mii de ani si trimisi spre o ‘gradina zoologica’ adica rezervatie, poposisera in acest loc sa se odihneasca pentru cateva zile dupa ce traversasera muntii in cautarea linistii spre alte meleaguri. Aici, fara stirea indienilor, ascunsi intre copacii din apropiere ii asteptau trupele federale, trimise special ca sa-i atace pentru ca nu vroiau sa accepte termenii prin care efectiv cedau guvernului 90% din teritoriul lor (si vorbim despre un teritoriu de vreo 3-4ori marimea Romaniei, dar orisicum).
Cu cateva ore inainte de rasaritul soarelui au inceput impuscaturile. Primele salve de gloante au trecut prin peretii din piele de bizon ale corturilor indienesti (teepees) exact la inaltimea la care stiau ca dorm. Imaginati-va panica! Multi au fost impuscati in somn : copii, batrani, femei fara nici o diferenta. O mama care tocmai nascuse in ziua precedenta cu pruncul ce-si raspira aerul primei zile din viata, au fost gasiti imbratisati, strapunsi de acelasi glont.
Gloantele suierau prin aer, cerul rasuna de glasuri sfasiate de durere si panica. Fiecare incerca sa alerge care incotro neintelegand ce se intampla. Soldatii au continuat brutalitatea prin a da foc la corturi : au murit sarmanii copii si femei si batrani arsi de vii. Lupta a devenit corp la corp si indienii incurajati de conducatorii lor (chiefs) au ridicat armele si au inceput sa-si apere familile. Au reusit astfel cu mult curaj si darzenie sa-i goneasca pe soldati peste rau, inapoi in padure dar nu pentru mult timp si stiau asta.
Indienii s-au intors sa-si jeleasca mortii. Corturile arse! Familii distruse. Vieti nevinovate sfarsite fara nici un rost. Va inchpuiti a vedea sacrilegiul acela de a-ti vedea propriul copil cu fata zdrobita de tocul cizmei? De patul pustii? Ars de viu? Cu ce-au fost iei vinovati? Ca respirau? Cred ca numai sufletul unei mame poate intelege o asemenea suferinta. Si suferinta l-ar sfasia! Urlete de durere cuprindeau intreaga vale, plansete ce se ridicau la ceruri. Oare era cineva sa le asculte? Din padure soldatii americani au ramas si ei infiorati de atata jale, au realizat ei oare ce inseamna sa fi om? Poate prea tarziu...
Au trebuit sa plece, sa-si lase mortii ne-ngropati: tati, copii, bunici si frati. Cel mai trist lucru pe care poti sa-l faci unui om e sa nu-i acorzi dreptul sa-si ingroape mortii, sa-si ia ramas bun de la sangele din care s-a nascut.
In urma a ramas un pamant udat de lacrimi si de sange. In urma au ramas mortii ne-ngropati. In urma au ramas vieti distruse pentru totdeauna
Si pentru ce? Pentru lacomia altora!
In lumina sangerie a toamnei parca si acum se aud suspine de femei si plansetul copiilor impuscati in somn. REST IN PEACE!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu