luni, 26 februarie 2007

Prin locuri mai ascunse

-n-am de ce sa va plictisesc cu faptul ca m-am luptat cu dealurile interminabile, cu un vant care ameninta sa ma impinga in directia opusa de care vroiam si cu acele TIRuri imense care ma zburau de pe carosabil.


-partea interesanta a aparut dupa ce am trecut de Richmond si am intrat intr-o zona bucolica plina de livezi cu pomi fructiferi, vie si ferme cocotate care mai de care pe aceste delusoare verzi atat de incantatoare privirii.


-asa se face ca am gasit si acest loc inedit de innoptat la un tip foarte „gigolo”, sa-l numim metaforic „Nor Alb”, cu parul lung in vant, in pantaloni scurti negri de piele, cu o camasa de Don Juan si descult care mi-a aratat cu multa placere si entuziasm locul superb pe care-l avea. Erau cateva corturi in stil indian (Teepee) cu saltele si tot felul de obiecte de arta nativa indiana, chiar si cu un loc de facut focul in centru pt. a topi frigul noptii. O alta experienta placuta a fost dusul exterior, oarecum aducandu-mi aminte de alte vremuri. Asa o placere simpla si placuta sa faci dus (era posibilitatea si de baie, dar „pinguina” mea e in tara zapezilor) in natura, in acea vegetatia luxurianta. In plus avea o gradina superba plina de flori inmiresmate al caror parfum l-am putut savura in tihna dintr-un hamac leganat usor de o briza racoroasa sub lumina argintie a lunii. Ah, cata liniste si pace! Noapte buna!

duminică, 25 februarie 2007

La multi ani Anche

Happy Birthday sis!

Destrabalare totala (de fapt in suport pt. cancer la san)


Jurnalul suferintei

-stau sa ma gandesc cat de important este totusi acest jurnal pentru mine. Chiar daca nu ar fi citit de nimeni, este absolut de neinlocuit. Mai ales acum ca sunt iarasi singur. In aceste momente este prietenul meu cel mai apropiat, „persoana” careia ii fac cele mai adanci destainuri, careia ii dezvalui toate sentimentele mele cele mai ascunse, toata ura si toata iubirea, toata durerea si toata fericirea. Si d-abia acuma mi-am dat seama ca are un efect terapeutic nemaipomenit. Jurnalul incheie ziua, prin el retraiesc evenimentele zilei vazute oarecum din afara, el le definitiveaza si le pune intr-o alta perspectiva. Pot sa fac haz de necaz, sa inteleg mai bine unele lucruri care pe moment poate nu le-am inteles, sa vad totul mai obiectiv de la departare. Este unul dintre cei mai buni tovarasi de calatorie, pe langa Mirela bineinteles :). Imi dau seama ca prin acest jurnal, ajung sa ma cunosc mai bine pe mine insumi, imi vad mai clar defectele, dar si modul in care am progresat de la inceputul acestei calatorii. El este oglinda mea, o reflectie reala a cine sunt, este dictionarul intim al sufletului meu. Forma cea mai buna de autocunoastere!


Peisaje NZ


Atacul heheneatzelor

-asta vrea sa spuna ca animalul cel mai feroce din Noua Zeelanda, nu este un sarpe veninos, nici pasarea kiwi, daramite nici macar un animal ci o minuscula musculita de nisip (sandfly, dar pe care eu am alintat-o heheneatza, pt. ca in Cuba se numea „hehene”), un punctulet acolo atat de mic si inofensiv, de te cuprinde mila! Mila de mine! Inofensive pe naiba, ca musca de te seaca, urmarile sunt de cateva ori in magnitudine fata de culprit. Asa ca imediat ce m-am oprit pe inserat, am instalat castelul meu in graba (mda, cortul meu atoateprotector, caruia i-a si plesnit unul din betele de structura, dar l-am carpit eu cum m-am priceput mai bine, ca na, doar nu se poate rege fara palat) si am intrat in incinta lui salvatoare, scapand de microscopica aviatie inamica. Bineinteles ca hehenetele nu au ezitat sa intre neinvitate si in palat, dar au fost macelarite fara mila, de cele 10 degete dibace, slujitorii mei fideli. Din pacate asta inseamna ca n-am putut sa ma bucur de o baie regala in paraul clipocitor si m-am multumit cu vechea tehnica adoptata a „servetelelor umede”.




Moralul povestii: ca fiecare Paradis are si diavolul sau!


Havelock si fauna locala


Legiunea cavalerilor in roz

-nu mica mi-a fost surpriza sa vad un intreg batalion de „cavaleri” in toata regula cu coiful stralucind in soare si in armura calare pe cai „blindati” de o culoare roz atat de delicata. Onorabila cavalerie a flamurei roz. Si nu, tovarasi, nu m-a batut soarele la cap, ci efectiv erau o multime de turisti aventurieri care banuiesc ca inchiriasera aceste scootere vechi si galagioase, de diverse culori (dar am vazut si cateva roz), toate turate la maxim ca sa tina pasul cu traficul rapid de pe autostrada. Sa-i fi vazut cum zburau in toate directiile cand ii mai depasea cate un TIR, un caraghioslic adevarat. Parca ii simteam mai aproape de mine, asa de expusi si de vulnerabili.


Atacul tigrului alb


Inotand in Tasman Sea

-dupa ce m-am coborat de pe ferry-ul care m-a traversat Stramtoarea Cook, am pornit-o incetisor la drum, cu mare atentie, pe partea gresita a drumului, ca doar na, ne aflam in „the land down-under” (adica lumea cu capul in jos) ca astia conduc cu volanul pe dreapta (e fenomenal cat de mecanic a devenit reflexul acela de a te uita mai intai la stanga pe urma dreapta ca sa te asiguri si pe urma sa te incadrezi pe dreapta, cand aicea e exact pe dos, trebuie sa faci un continuu efort mental ca sa nu te lasi prada acestui reflex)




-e si am tot urcat si coborat si iar urcat si iar coborat pe acest drum ingust care vizita aceste mici golfulete pline de barcute ancorate in apa de o culoare verde-inchis a marii Tasmane. Atat de imbietoare ca n-am rezistat si cand in sfarsit am gasit un camping, m-am dus si am tras si un inot pe cinste in apa aceasta seducatoare si racoroasa.




Am facut-o si pe asta, m-am botezat si in Tasman Sea, sper sa-mi poarte noroc!


Traversand Stramtoarea Cook




Si totusi...

-si totusi dupa tot acest timp si cu o asa de vasta experienta, tot resimt emotia unei noi plecari, unui nou inceput. Simti putin incertitudinea a ce va fi, cand contemplezi acea harta care pare atat de straina acuma, care ascunde atatea mistere, atata bucurie si suferinta. Nesiguranta aceea care-ti picura in sange, oarecum asemanatoare cu plecarea initiala din Mississauga (Toronto) cand simti oarecum ca mergi mai departe de orice orizont cunoscut tie, ca primii exploratori care se temeau ca vor cadea in Iadul de la capatul lumii.




-voi face fata la aceasta noua incercare? Va mai fi destinul de partea mea? Voi regasi ritmul, rutina? Ramane de vazut, si in final totul incepe de la primul pas, de la acea prima rotatie a circumferintei de roata. Asadar sa incepem, venerabili, asta e partea cea mai dificila intotdeauna.


Atentie la pinguini! (dar n-am vazut nici unul)





In Wellington cu Cristina si Peter

-incet-incet m-am mai dezmeticit si eu putin si am capatat curajul sa ma urc pe bicicleta si sa descopar acest taram cu capu-n jos, unde mi-a trebuit ceva timp doar sa ma obisnuiesc ca se conduce pe partea cealalta a carosabilului, ca apa la chiuveta se scurge invers decat in emisfera nordica si ca soarele rasare la est dupa care se duce spre nord inainte sa apuna la vest (in loc sa treaca spre sud). Ciudata lume!


-asa ca m-am invartit putin prin Wellington si prin imprejurimi cu bicicleta. Mi-a placut de la bun inceput ca oraselul era cochet, curatel, cu case vechi cu arhitectura diferita, cocotate care mai de care pe dealurile din preajma centrului. Partea cea mai interesanta a fost litoralul care era foarte lat si plin de oameni iesiti sa se plimbe, sa alerge, cu bicicleta, cu surful, in alta cuvinte se punea foarte mult accentul pe a fi activ. Inca de mici, copiii alergau pe plaja in tot felul de concursuri, iar la ora pranzului erau oameni care schimbau costumul si cravata cu un wetsuit si se duceau windsurfing/surfing. Ce sa mai zic dupa ora 17:00h vedeai o droaie de biciclisti calare pe biciclete de curse, luptandu-se cu vantul.


-la plaja, iarasi, am ramas uimit cat de curata putea fi apa avand in vedere ca portul nu era prea departe. Chiar se pune accentul pe prezervarea mediului inconjurator pe aicea.


-a mai trebuit sa rezolv si cateva probleme administrative, precum sa-mi ridic noul pasaport, sa-mi cumpar cateva toale sa le inlocuiesc pe cele furate, sa ma documentez putin asupra traseului.


-am uitat sa mentionez ca Peter si Cristina sunt amandoi muzicieni si m-am delectat astfel si cu muzica clasica la vioara. Le multumesc din suflet ca m-au facut sa ma simt ca un oaspete de onoare, ne-am gatit cateva cine (eu cu mamaliga mea cea de toate zilele, iar ei cu niste mancaruri mai deosebite de pe aicea), am iesit la o pizza, ne-am uitat pe la cate-un film. Cel putin se mananca foarte sanatos pe aicea si se pune mult accentul pe produse biologice si cat mai pure. Dar asta nu inseamna ca toate sunt gustoase: mi-a dat Peter un praf verde cu apa la micul dejun, de parca beam iarba pisata, iar un produs numit „marmite” arata ca o caramida confectionata din ulei de motor solidificat si gustul nu era prea departe, dar altele mi-au placut). Si pe aicea mancarea la restaurantele chinezesti e chinezeasca fratele meu, nu ca cea americanizata de pe la noi. Cand ne-a adus puiul era cu tot cu oase, iar ratele le serveau intregi, bineinteles ca fara pene si gatite (dar cu cap si toate celelalte).


-am avut deasemenea oportunitatea sa ies cu Peter cu masinuta lui decapotabila, Mazda Miata, sa ne plimbam putin prin oras si imprejurimi. Astfel in timp ce faceam cateva poze la o casuta pe malul apei, am fost invitati de un tip inauntru la o cafea/jus ca sa vezi cat de primitori si de relaxati sunt oamenii pe aicea. Toate acestea mi-au starnit pofta sa descoper mai mult Noua Zeelanda, asa ca sa nu mai pierdem timpul, la drum tovarasi!

De pe langa Wellington





Zbor interminabil

-totul a inceput cu o calatorie indelungata cu avionul care m-a frecat de la Santiago la Buenos Aires de unde urma sa zbor invers spre Noua Zeelanda la ora 10:40PM, care pe urma s-a facut 12:00AM si intr-un final a devenit 3:30AM ca am pierdut si conexia de la Auckland la Wellington. Inchipuiti-va ca ne-au servit cina la ora 4AM, adica mai ca nu am adormit cu mancarea in gura.




-pe urma am schimbat si data ca am plecat vineri seara si am ajuns in Noua Zeelanda la 10AM duminica (cand de fapt in Canada ar fi 4PM sambata, sau 2PM in Buenos Aires) complet dat peste cap, ca orisicum suntem cu capul in jos pe aceasta parte a pamantului.




-la aeroport in Auckland a urmat o perchezitie minutioasa ca din lista pe care mi-o dadusera eu bifasem cam toate raspunsurile batatoare la ochi. Ai produse de origine animala? Mda, adica niste lapte praf uitat inca de prin British Columbia (p-asta l-au confiscat ca nu era sigilat). Ai produse de origine vegetala? Mda, adica ceai. Ai fost cu cortul in ultimele 30 de zile? Mda. Etc. etc. Cred ca singurele care ramasesera nebifate erau daca am tigari si alcool si arme periculoase (dintre care am omis bineinteles spray-ul meu cu piper, pe care nu l-am folosit niciodata si care nici nu cred ca functioneaza dar are un efect psihologic f. linistitor). Norocul meu e ca am fost inspirat si am spalat bicicletele ca daca le-ar fi vazut pline de noroi si prafuite, mi le-ar fi iradiat frumos (da de genul acela care le face sa sclipeasca noaptea) si m-ar fi taxat de m-ar fi uscat.




-in sfarsit, am reusit sa prind un alt zbor spre Wellington unde cu un „shuttle” (un microbuz) am reusit sa ajung intr-un final acasa la verisoara Mirelei, Cristina. Cica! Ca ea locuieste pe un varf de munte, sa-l numim metaforic Golgota, iar „shuttle-ul” m-a lasat la baza acestui varf de necucerit, deoarece pana la casa Cristinei, nu este decat o mica carare pietonala. Si dai maestre si urca Golgota cu 2 bicicleta si o cutie cat toate zilele. A scos sufletul din mine, noroc ca nu era la 3000m ca nu cred ca ar mai fi avut nici un oaspete (de-altfel mi-a spus ca unii prieteni cam evita sa mai vina pe la ei pe acasa, preferand sa se intalneasca „jos” la o cafenea). Whew, in sfarsit pot sa rasuflu si eu usurat, am ajuns in Noua Zeelanda.


sâmbătă, 24 februarie 2007

Vartejuri de apa

Mda, e adevarat ca in lumea cu capul in jos ("the land down-under") apa la chiuveta se scurge in cealalta directie decat in emisfera nordica. Ca sa vezi ca nu glumeau, la astia totul e pe dos, conduc pe cealalta parte drumului (mi-a trebuit ceva timp sa ma obisnuiesc ca eu tot timpul ma uitam stanga si pe urma dreapta, e aicea e totul pe dos). Si cand vreau sa ma urc intr-o masina se uita contrariati la mine ca e ca si cum vreau sa ma asez la volan, dar lasa ca invat eu. Cel putin bicicleta mea tot cu ghidonul pe mijloc a ramas. Ce bine ca unele lucruri raman la fel!

In plus unii au un accent de parca nici nu vorbesc engleza. Ma uit la iei pierduti, si dupa al 4lea "Pardon!" imi vine sa-i intreb in spaniola, poate ne intelegem mai bine.

Yeap, welcome down-under mate!

vineri, 23 februarie 2007

Insanatosire grabnica Mona

Insanatosire grabnica Mona!

De prin lumea cu capul in jos: Son of a gun




Imblanzeste-ma

"Nu cunoaştem decât ceea ce îmblânzim, zise vulpea. Oamenii nu mai au timp să cunoască nimic. Cumpără lucruri de-a gata, de la neguţători. Cum însă nu exista neguţători de prieteni, oamenii nu mai au prieteni. Dacă vrei sa ai un prieten îmblânzeşte-mă." Micul Print

Primele poze din Noua Zeelanda: Wellington




Multe raman nevazute

  • "Fie că e vorba de o casă, fie de stele, fie de pustiu, ceea ce le dă frumuseţe rămâne nevăzut." (Capitolul XXI) Micul Print

Despartirea

Si astfel...

Si astfel a luat sfarsit si calatoria prin America de Sud. Precum se vede nu prea ne-am omorat noi cu ciclismul, dar asta mai ales ca in multe locuri nu prea se preta, am fost si destul de zapaciti/bolnavi/suferinzi cu altitudinea la inceput incat a trebuit mai intai sa ne recapatam oarecum sensul directiei. Nu in ultimul rand ne si propusesem de vazut o portiune foarte intinsa din acest continent asa ca nu e de mirare ca am petrecut atatea ore in autocar.


In sfarsit nu am nici un regret, amintiri de digerat o sa am pentru mult mult timp si poate in anumite locuri ne vom mai intoarce. Aici se incheie un alt vis devenit realitate. Un intangibil ce a fost atins.


Adios!

Pescari mici si mari





Vorbe in vant...

"Graiul este izvor de neînţelegeri." (Capitolul XXI) Micul Print

Pelicani curiosi






Limpede

  • "Limpede nu vezi decât cu inima. Miezul lucrurilor nu poate fi văzut cu ochii." (Capitolul XXI) Micul print

Lei de mare



De milioane de ani

  • "De milioane de ani florile fabrică spini şi de milioane de ani, totuşi, oile mănâncă florile. Oare nu-i ceva serios să cauţi să înţelegi de ce florile se ostenesc să mai fabrice spini care nu ajută niciodată la nimic?" (Capitolul VII) Micul print

San Antonio




Florile sunt plapande

"Florile sunt plăpânde. Şi neştiutoare. Se apără şi ele cum pot. Se cred nemaipomenite cu spinii lor." (Capitolul VII) Micul Print

O viata de caine si casa lui Pablo Neruda