sâmbătă, 30 decembrie 2006

Din Sucre la Uyuni

-un drum lung de peste 380km cu autobuzul ce a durat cam 10h incepand pe drum pavat si culminand pe unul nepavat. Cand am ajuns sfarsiti in Uyuni parca am aterizat in alta lume, o lume la capatul lumii...


-aicea electricitatea era intermitenta numai cateva ore dupa apusul soarelui, apa era o data la 2 zile, la WC-uri se folosea galeata cu apa, iara dusurile nu mergeau decat pentru cateva ore dimineata. Asa este lumea de la capatul lumii si de aceea o camaruta simpla si intunecata in care d-abia incapea un pat, cu un bec palid spanzurat de tavan costa sub $4/noapte. Si sa nu va inchipuiti ca ne-am lacomit noi la bani, dar in orasul Uyuni nu exista alternative, aicea unde cand se lasa noaptea e un frig de-ti patrunde in oase, nu exista hotele cu apa calda sau macar incalzire. Si totusi dupa acele 10h cu autobuzul, am dormit lemn.

marți, 26 decembrie 2006

Ma privesti, straine!







Odihna de Craciun

"Orice efort al nostru este o calatorie in necunoscut, hranita de speranta intermitenta ca intr-o buna zi vom gasi un capat unde sa ne odihnim" Nietzsche : Aforisme

Hostalul Pachamama (Mother Earth) si Veloz mascota







Simon Bolivar

"Cei trei mari naivi de pe Pamant au fost : Iisus, Don Quijote si eu" (Simon Bolivar)

Intra in lumea mea!
















Un Craciun in Bolivia

A fost de neuitat, in primul rand ca n-am fost singur si al doilea ca Mirela a gatit o cina traznet in seara de ajun, pe care am udat-o din plin cu Porto.

In ziua de Craciun am fost amandoi la biserica si a fost iarasi o experienta ciudata sa aud slujba in spaniola, intr-o lume atat de straina, dar atat de primitoare...

In rest ne-am ratacit la intamplare pe strazile pietruite spre locuri cat mai ascunse, cat mai uitate de timp. Am inspirat panorama unei lumi coloniale cu case ce ascund in incita lor adevarate nestemate de curti interioare. Erau atatea oportunitati fotografice la fiecare pas ca parca aparatul foto nu mai contenea sa click-aia.

Parca ne-am trezit in vechea Spanie, neschimbata, nepoluata si neatinsa de sute si sute de ani...

In Sucre am trait cu adevarat linistea Craciunului pe care ne-o doream!

Tu mi amor





















Tu, mi bien, tu mi amor

Tu mi bien, tu mi amor
Tu mi eterna adoracion,
porque permites que llore tanto
mi pobra corazon.

Curti interioare de odinioara















Sucre

-orasul alb ce poarta 4 nume (Charcas, La Plata, Chuquisaca and Sucre), Atena Americii de Sud, Leaganul Libertatii a fost infiintat la 1538AD de catre spanioli (bineinteles ca peste ramasitele unui alt oras indigen). Acest oras a constituit „flacara” revolutiei ce a cuprins nord-vestul Americii de Sud incepand la 25 mai 1809, revolutie ce i-a inlaturat pe spanioli, sub conducerea faimosului geniu militar Simon Bolivar. Asa se face ca pe data de 6 august 1825, in Sucre, s-a nascut noua republica Bolivia, purtand numele eliberatorului. De aicea in 162 de ani aceasta tara a detinut 189 de guverne deci va inchipuiti ce istorie tumultoasa. In momentul de fata este guvernata de primul presedinte indigen, Evo Morales ce vorbeste si Quechua.

Sucre: orasul alb











duminică, 24 decembrie 2006

La multi ani!

Salutare tuturor,

de ocazia sarbatorilor de iarna va doresc ca viata sa va fie plina de bucurii, sufletul plin de liniste si sa petreceti alaturi de cei dragi un Craciun fericit!

La multi ani!

Mircea si Mirela, Sucre, Bolivia

PS: pe aicea nu prea pare a fi Craciun avand in vedere palmierii si faptul ca stam in pantaloni scurti, dar este f. frumos.

Craciun fericit!

  • Pomul Crăciunului - George Coşbuc
  • ,Tu n-ai văzut pădurea, copile drag al meu,
  • Pădurea iarna doarme, c'aşa vrea Dumnezeu.
  • Şi numai câte-un viscol o bate uneori,
  • Ea plânge atunci cu hohot, cuprinsă de fiori.
  • Şi tace-apoi şi-adoarme, când viscolele pier,
  • În noaptea asta însă, vin îngerii din cer.
  • Şi zboară'ncet de-alungul pădurilor de brad,
  • Şi cântă'ncet; şi mere şi flori din sân le cad.
  • Iar florile s'anină de ramuri până jos
  • Şi-i cântec şi lumina şi-aşa e de frumos!
  • Iar brazii se deşteaptă, se miră asta ce-i,
  • Se bucură şi cântă ca îngerii şi ei.
  • Tu n-ai văzut pădurea, copile drag al meu,
  • Dar uite ce-ţi trimite dintr'însă Dumnezeu.
  • Un înger rupse-o creangă din brazii cu făclii,
  • Aşa cum au găsit-o, cu flori şi jucării.
  • Departe într-un staul e'n faţă-acum Isus,
  • Şi îngerii, o, câte şi câte i-au adus.
  • Dar el e bun si'mparte la toţi câţi îl iubesc,
  • Tu vino, şi te'nchină, zi: "Doamne-ţi mulţumesc".

vineri, 22 decembrie 2006

De ce?

¨Nu poti ramane pe munte la nesfarsit. Trebuie sa cobori! Si atunci de ce sa mai urci?
Deoarece: de sus poti cunoaste ceea ce este jos, dar de jos nu poti cunoaste ceea ce este sus. Trebuie sa urci ca sa vezi! Apoi cobori, nu mai poti vedea, dar ai vazut. Ceea ce ai reusit sa vezi acolo sus, ramane pentru totdeauna inscris intr-un lacas al memoriei la care numai tu ai cheia. Pentru ca atunci cand nu vei mai putea vedea, vei fi singurul care vei stii¨. Rene Daumel, Mont Analogue

Rendir homenaje al guia! (omagiu ghidului):







-n-ar fi drept sa nu scriu cateva cuvinte si sa pun cateva poze cu Lorenzo, ghidul nostru neinfricat din El Alto (o suburbie de deasupra La Paz-ului, in care daca ar fi primul loc in care intrati dupa ce va coborati din avion, majoritatea ati ramane ingroziti : gunoaie peste gunoaie, moloz, drumuri nepavate pe care curg adevarate rauri si niste privelisti apocaliptice).


-si totusi din aceasta lume venea un ‘espiritu valiente’ care cu o temeritate si tenacitate demne de admirat inainta in noaptea adanca cu o siguranta debusolanta. Huayna Potosi era imparatia lui, el era strajerul lumii de dincolo de nori, el era ghidul care ducea spiritele spre poarta raiului, la judecata de apoi.

-un om atat de simplu, dupa vorba, dupa port (nu, nu Mircea cel Batran, ci Lorenzo), n-am sa uit nici acuma cum mergea in niste pantaloni de stofa, cu un fleece vechi si decolorat, cu o caciula roasa pe cap si un rucsac care d-abia se mai tinea din cusaturi si cu toate acestea a urcat varful acesta de peste 800 de ori (nici nu mai tinea cont). Ce sa mai zic de faptul ca daca ar fi fost singur, el ar fi facut tot traseul de jos de la 4750m pana in varf si inapoi in numai 7 ore, traseu care noua ne-a luat 3h (pana la refugio alto) + 5.5h pana pe varf + 4h coborare = 12.5h, ca sa vezi ce inseamna obisnuinta si aclimatizarea.

-si ca ultim ramas bun n-am sa uit nici acuma cand in inima noptii am ajuns la ultimul urcus de 240m aproape verticali, am facut o mica pauza (mai mult pt. noi ) s-a ridicat dintr-o data si a zis ferm: „Vamos!” („Sa mergem!”). Atat! Si nu s-a mai oprit pana in varf, fiecare miscare cu care infigea pioletul adanc in inima muntelui, sau implanta coltarii in zapada, parea de o eficienta nemaiintalnita, nici o picatura de energie nu era irosita in van. Si tot acest dans hipnotic ce tulbura linistea noptii cu scrasnete metalice a continuat neincetat timp de o ora, in care timp noi toti ceilalti (inclusiv celalalt ghid) pufaiam ca niste locomotive, lacomi dupa ultima sorbitura de aer, atat de sarac in oxigen.

-cand a ajuns sus Lorenzo a avut un zambet misterios, a deschis mobilul si a anuntat celor de jos, la ora 5:30AM, triumful micii noastre expeditii.

Mersi Lorenzo, in putine cuvinte, dar adevarate fapte, m-ai ajutat sa-mi imping limitele mai sus ca niciodata!

joi, 21 decembrie 2006

Huayna Potosi: Finalul
















Todo pentru o gura de aer

-nu cred ca poti aprecia cu adevarat aerul pe care-l respiri cu fiecare respiratie decat atunci cand ti-este luat sau limitat. Cand incercand sa-ti umplii plamanii cu aer, simti un vid, un gol in tine atunci intelegi viata in alt fel. In plus efectele altitudinii sunt extrem de dure, nu mai te simti acelasi : esti slabit, aveam senzatie de greata, dureri de cap si stomacul complet dat peste cap (in asemenea masura incat la un moment dat a trebuit sa ma opresc si sa dau cele 3 randuri de haine jos, la 5800m si -10gC, ca sa ma duc la „WC”, deci va inchipuiti ce placere). Te simti doar o jumatate de om si trebuie sa dai din tine o data si jumatate. Deci efectele fiziologice sunt crunte, dar si satisfactia de a cuceri un varf de 6000m eclipseaza durerea fizica. Inspiri munte, expiri suferinta!

Lumea vazuta de deasupra











Orizonturi spre spatiu



-Omul priveste spre munte! Muntele priveste spre om! Un joc de sfidare, de estimare : eu masor muntele din ochi, iar el masoara muntele din mine. Oare cum va fi infruntarea cu acest varf de 6088m din Bolivia?

Imparatia de dincolo de nori
















Huayna Potosi ultima zi: El Cumbre

-trezirea la ora 11noaptea, imbracarea cu tot echipamentul si la miezul noptii pornirea spre varf. Simti cum te cuprinde un fior sa iesi din siguranta refugiului in noaptea adanca, in linistea aceea netulburata decat de zapada ce scartiie sub crampoane, sub lumina lampii ce se reflecta hipnotic in zeci de directii. Pas cu pas urmaresti ghidul, care inainteaza prin noapte cu siguranta unui om orb care-si cunoaste la perfectie domeniul inconjurator (Lorenzo a urcat acest varf de peste 800 de ori). Suntem legati unul de altul cu o funie la circa 4m distanta, iar eu urmez tacit ca o oita increzatoare ciobanul care cunoaste traseul si evita meticulos crevasele imense ce ni se deschid la picioare din timp in timp. E o experienta foarte stranie, cerul se dezbraca de nori si se imbraca cu stele, undeva jos de tot se intrezaresc luminile La Paz-ului. Ni se alatura si un neamt cu ghidul lui si impreuna, in aceeasi liniste sfanta, urcam ca niste mici licurici spre ceruri. Traversam o crevasa albastra si adanca pe un podulet ingust de zapada dupa care urcam o panta abrupta de 40m. Iti simti sufletul iesindu-ti din piept. Continuam avansul incet, ma simt din ce in ce mai slabit si prost: dureri de cap, greata, iar stomacul este un dezastru, ignor totul si continui pas cu pas. Incepe o panta dura de circa 70g si 230m lungime: simti efectiv cum urci ca pe o scara spre „podul” ceresc. Lorenzo sapa niste trepte cu coltarii si cu pioletul, iar eu fac tot posibilul sa-mi infig coltarii si pioletul cat mai adanc pe urmele lui, ca sa nu alunec si sa-l trag si pe el de pe munte. Uneori simti picioarele cum iti aluneca, dar continui sa te „tarasti” in sus, pe o panta ce pare interminabila. Intr-un final vezi prin negura ce se disipeaza incetisor cerul. Este ora 5:30AM si dintr-o data, ca prin farmec, am ajuns in varf. El Cumbre!


E o senzatie de nedescris: un amalgam de fericire, triumf, durere, suferinta. Privelistea este feerica, se vede La Paz-ul pe o parte si lacul Titicaca pe cealalta parte a muntelui. Stam cu totii pe o muchie ingusta de munte si nu ne mai saturam sa absorbim acea panorama dinamica, cu norii care imbraca varfurile din jur, cu vantul care suiera, cu lumina diminetii care aprinde orizontul. Este o experienta pe care toti ar trebui sa o traim o data in viata. Aparatele foto incearca zadarnic sa capteze esenta, dar raman neputincioase in fata acestui spectacol sublim al naturii. Nu cred sa fi stat mai mult de 10 minute pe varf, dar acele clipe dulci, imi par ca veacuri, minute care ti se preling in suflet pentru totdeauna, minute in care ai trait vesnicia...


Ghidul infige o ancora in sufletul muntelui si incepe un rappel nebunesc inapoi spre lumea muritorilor. Pentru un moment in acel varf m-am simtit ca un demi-zeu, am fost mai aproape de stele decat de pamant, am privit precum creatorul creatia, am privit lumea din alta dimensiune, din spatiu, din afara timpului. Muntele mi-a dat aripi si am plutit deasupra norilor precum un Icar neinfricat. Si acum ne pravalim in abis. Panta de 230m care ne-a luat o ora s-o urcam, este coborata in salturi uriase in mai putin de 15minute.


Soarele imbraca intr-o manta luminoasa de lumina muntele somnoros ce se trezeste la viata. Parca si el se minuneaza la „ganganiile” care pasesc usor pe pielea lui inzapezita. Acum este pericol de avalanse, motiv pentru care escalada tuturor marilor varfuri incepe aproape de miezul noptii.


In mai putin de 2 ore ajungem la refugiu. O vad pe Mirelusa nebuna de fericire cand il intreaba pe ghid: „El cumbre?” („Varful?”) si el raspunde afirmativ. Se uite la mine si nu intelege de ce nu sunt nebun de fericire. Sunt palid, obosit, bolnav, dar in adancul meu simt o fericire launtrica, simt ca parca m-am trezit dintr-un vis. Oare chiar am fost acolo? Eu, Mircea, un ratacitor, un pelerin, un simplu muritor? Oare chiar mi-am oglindit privirea in absolut? Ma intind pe saltea si-ntr-o clipa adorm adanc, parca mai adanc ca niciodata.


Azi 19 decembrie 2006, am cucerit „El Cumbre” de Huayna Potosi, 6088m in inima si sufletul Anzilor bolivieni si am facut-o in numele tuturor celor ce au visat vreodata la imparatia lumii de dincolo de nori.


Mersi Mirela pentru increderea acordata, n-am crezut ca voi fi in stare, dar se pare ca am fost printre cei alesi!

Un refugiu la 5200m






















Huayna Potosi: a doua zi

-am pornit incetisor spre ‘Refugio Alto’ la approximativ 5200m, un drum printre bolovani si grohotis, cu nimic mai dificil decat altele pe care le-am mai facut cu o singura exceptie: AERUL! Aerul rarefiat de la acesta altitudine isi spunea cuvantul. Si din pacate Mirela a fost cea afectata din plin : simti cum la fiecare efort, cat de mic, te doare capul, ca-ti vine sa vomiti, ca nu poti sa respiri. Cand am ajuns la refugiu, Mirela a luat decizia sa faca un sacrificiu demn de toata admiratia : a renuntat sa mai urce avand in vedere cum se simtea si faptul ca daca unul din noi nu mai putea continua, amandoi eram nevoiti sa ne intoarcem. Astfel ea si-a pus increderea si speranta in mine, ca eu voi urca varful pentru amandoi. Ca sa vezi presiune! Cel putin de aicea panorama era de vis. Afara ploaia se transforma in zapada.

Pregatirea mentala







Huayna Potosi: prima zi

-am pornit dis-de-dimineata intr-o Toyota Land Cruiser multicolora spre baza muntelui la un refugiu la 4750m. A urmat doar o incalzire, am mers echipati profesional din cap pana in picioare cu salopeta, ham, bocanci de plastic, piolet si coltari sa facem o mica incalzire pe ghetar. N-o sa uit nici acum cat de comici eram, chiar asa profesionist echipati, dar lipsiti de experienta, eu alunecand pe fund pe gheata incercand sa ma opresc cu pioletul, iar Mirela in mijlocul unei pante infipta in coltarii ei si strigand ca din gura de sarpe : ‘No puedo! No puedo! No puedo!’ (Nu pot!). Orisicum a fost o experienta de neuitat.

Hai sa dansam mosulica!