Drumul din iad trece prin paradis!
Daca ar fi cuvinte sa descrie acest drum pe care l-am parcurs azi, mai bine zis o anumita portiune de 25km, ar fi mare lucru. Si acuma ma trec fiorii cand ma gandesc. Si eu care credeam ca nu se poate mai rau decat am intalnit in Nova Scotia sau prin Quebec. Ce amarnic m-am inselat! Ce naiv pot fi cateodata. Acum pot sa-mi inchipui si mai rau decat azi, dar nu cu mult ca altfel ar fi ca si cum as merge cu bicicleta pe luna, de fapt nu, aia ar fi chiar mai usor ca forta de gravitate e mai mica.
Deci fara atata tam-tam, m-am decis pe un atac frontal la inima insulei Newfoundland si am luat drumul cel cotit, dar ce cotitura! Teoretic era o fosta linie de tren care a fost scoasa din functiune (nu mai sunt trenuri pe aici) si sinele demontate, lemnul scos, tot dichisul, ramanand astfel doar drumul (n.a. sunt multe astfel de trasee peste tot prin Ontario, Quebec, PEI pe care am mers fara probleme multe portiuni pt ca chiar daca nu sunt pavate sunt nivelate si sunt masini). Problema era ca acest traseu de circa 150km traversa o pustietate (dpdv al omenirii) adevarata pt. ca pe tot acest drum nu era decat un singur satuc la circa 25km dupa care nu mai era nimic:
Absolut nici un semn de civilizatie, nu tu o benzinarie, un magazin, un put cu apa, un suflet de om, nimic, nimic, nimic decat natura pura!
Atuncea intrebarea pt. cine era drumul acesta? Pt. snowmobile iarna (boburi motorizate pe skiuri, nu cunosc termenul exact pe rom.) si pt. ATVs (all terrain vehicles) vara adica un fel de motociclete dar pe 4 roti (4x4) care merg cam pe oriunde. Chiar am intalnit singurul grup de oameni in acesti 25km, 3 tipi cu 3 ATVs echipati parca de razboi cu pusti, undite, topoare, lopeti, in sfarsit parca mergeau la capatul lumii, dar altfel f. prietenosi si mirati de asa o aparitie ca mine.
Eh, pe acest drum m-am aventurat eu si nu mare mi-a fost mirarea sa vad cum incepe sa se deterioreze pe masura ce inaintam. La inceput am zis lasa ca o sa fie mai bine. Oh, ce greseala! Si anume totul se reduce la pietris! Era un pietris cu bolovani ca marime intre mingile de golf si cele de tenis ba unele chiar cate cele de fotbal. In felul acesta pietrisul fiindf. des si nu bine batatorit, rotile de la bicicleta se scufundau si ricosau din pietre si cam la fiecare 10-15m bicicleta derapa si ma arunca jos ca un cal naravas (Kiki a mea cea neastamparata, dar lasa ca era vina drumului, ea e fetita buna).
Periculos? Nici vorba ca d-abia inaintam cu 7-8km/h. Enervant? La culmea si asta s-a mai si inrautatit pana a ajuns sa derapez la fiecare 7-8m si atuncea pune-te Mirciulica si impinge.
Si daca ar fi fost doar atata ce atata tambalau, eh? Well, n-a fost doar atata, ca am ajuns langa un dig pe care nu aveam voie sa-l traversez asa ca trebuia ocolit pe un drum complet inundat. Si cum nu aveam alta solutie pune eroule sandalele si intra in apa pana peste glezne (ajungea apa pana la lantul de la bicicleta) si pune-te de impinge, mai aluneca prin noroi, ce sa mai tot dichisul. Odata iesit la liman si rasufland usurat era un deal atat de abrupt ca efectiv nu puteam sa imping bicicleta. Sandalele ude alunecau, bicicleta dadea sa pice chiar cu franele puse, iar eu ma opinteam ca un smintit de credeam ca acolo-mi dau duhul. Cred ca dealul nu avea mai mult de 50m, dar mi-a luat vreo 15min, mai ca un mosulica. Ce fericire pe capul meu cand am ajuns iarasi la pietris ca cel putin chiar daca asta se inrautatise de am ajuns sa imping km intregi, cel putin era nivelat.
Incet, incet dupa 20km de iad am inceput sa ma obisnuiesc cu ideea cu impinsul si derapatul, dar credeti ca am scapat asa usor? Nici vorba! A venit portiunea de nisip fin si adanc, adica nici o sansa de a merge pe bicicleta si aproape nici o sansa pe langa. Rotile se scufundau in nisip, panierele(adica desagile) zburau, iar eu ma opinteam facand muschi la maini. Noroc ca soarta vazand cu cine are de a face, ca nu ma dadeam batut sub nici o forma, ca Fat-Frumos din poveste, m-a readus la "luxul" pietrisului dupa numai un km de nisip, care a fost suficient sa-mi dezvolte muschii de la brate ca a lui Rambo. Cand dupa 25km am ajuns in sfarsit la mica localitate Howley care ar fi fost si ultima iesire daca ar fi fost sa fac tot traseul de 150km si care localitate avea un drum pavat care ma scotea inapoi la Trans Canada. Eram deja extatic, imi venea sa ingenuchez si sa sarut asfaltul, nu pamantul ca altedati.
Regrete? Nici vorba, poate doar ca nu am avut timpul si curajul sa continui inca 125km, dar daca drumul a fost al iadului, d-apoi peisajul a fost divin. Salbaticie pura, parca eram primul european care a descoperit Canada: verdeata cat cuprinde, lacuri clare, rauri pline de pesti, mlastini, zone de turba si un cer albastru cu o adiere placuta de vant care alunga toate insectele (macar atata). Imi imaginam ca sunt pe Drumul Oaselor din Siberia (din fericire nu oasele mele, dar multe schelete albe de copaci pe marginea lacurilor), undeva la capatul lumii, al cunoscutului, intr-o zona pristina aproape neatinsa de mana omului, dar care te patrunde prin frumusetea ei salbatica.
E ceva de nedescris, un sentiment pe care l-am mai capatat doar cand am fost cu canoea pe undeva si nu vezi civilizatie cate zile la rand, e o reintoarcere la esenta naturii care-ti intra in sange, te acapareaza complet si-ti da un sens de umilinta, te face sa te simti mic, precum cerul instelat intr-o noapte clara fara lumini prin jur. E o reintoarcere la un stil de viata de mult uitat, de care ne-am distantat atat de mult ca ne simtim straini fata de noi insine. Fara asa numita civilizatie si toate manifestarile ei, ramanem goi si stingheri in fata naturii, cu nesiguranta in noi, in deciziile noastre intr-un cuvant pierduti!
Ce faci cand esti cu adevarat singur in aceasta Alaska neprihanita a estului? Ti-e frica? E greu? Injuri? Plangi? Hm... Poate ca zambesti si inveti ceva...
Pt. mine este doar o noua incercare, o noua zi "la lucru", un nou inceput si sper sa ma credeti cand afirm ca n-as fi schimbat nimic si ca nu mi-as fi dorit sa fiu niciunde altundeva. Simteam cu adevarat ca traiesc pentru mine insumi, ca visul devine realitate!
Cand ma voi uita peste aceste randuri mult mai tarziu sau la pozele facute, ranile fizice se vor fi vindecat, gustul amar al dificultatilor se va fi evaporat, ramanand pt. totdeauna triumful aventurii.
Gandul bun, incredere in tine, un sens al umorului si orice e posibil!
Tot inainte!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu