O intalnire cu un alt suflet calator

-prima oara cand l-am intalnit pe Jocelyn statea cu ochii pierduti in zarile albastre parca in asteptarea unui moment ce tot intarzia sa apara in Bryce National Park. M-a intrigat de la bun inceput cat de calm si invulnerabil parea acolo complet singur pe marginea unei prapastii. Eu tocmai sfarseam un traseu dificil de vreo 15km cu zambetul pe buze si l-am rugat sa-mi faca o fotografie. Si mi-a facut nu una ci doua dintre cele mai reusite fotografii facute de un strain pana acuma, e uimitor cum toata lumea are aparate foto si cat de putini stiu sa le foloseasca, sa vada cu adevarat ceva prin lentila/sufletul aparatului. Nu vreau sa va spun de cate ori am fost de-a dreptul socat si cate poze am lepadat luate de alte persoane, ca de multe ori ma multumesc sa pun aparatul pe o stanca (chiar daca la un unghi nepotrivit si nu cu perspectiva cea mai buna) sa activez declansarea intarziata cu 10sec si sa ‘fug’ in poza. Si astfel mai apare si eroul vostru in cateva poze ca daca a-s lasa-o pe mana altora tot timpul ar fi jale.

-si revenind la poveste am intrat putin in vorba, mai ales cand am vazut ca era din Quebec (conducea un VW Westfalia vechi de vreo 20 de ani) si afland ca si el hoinareste prin America si Mexic pentru un an, i-am propus chiar sa treaca pe la mine pe la motel (era una din serile in care m-am cinstit si eu) sa faca un dus, sa stea la caldura etc. M-a refuzat politicos si mi-a spus ca el prefera sa doarma in masina in padure, oarecum ca mine dupa multe nopti cu cortul prin padure, ma simt ca un animal salbatic si nu-mi vine sa dau nasul cu ‘civilizatia’. Si asa ne-am despartit.

-ne-am intalnit iarasi in Zion la cateva zile dupa aceea in timp ce el fotografia zona ‘The Narrows’. Fotografiatul este una dintre pasiunile lui cele mai mari si are un echipament traznet dar, ce conteaza si mai mult, are si cunostintele necesare sa-l foloseasca precum putini altii. In plus are si rabdarea si puterea de a indura frigul fiecarui rasarit si apus de soare, momentele cele mai prielnice ale zilei pt. fotografiat.

-azi, nu mi-a venit sa cred cand ne-am intalnit iarasi in Grand Canyon. Cum sa nu te intrige o persoana care calatoreste cu masina la fel de incet ca un biciclist? Am ajuns sa ne cunoastem mult mai bine la aceasta a treia intalnire si am aflat mult mai multe amanunte despre el. In primul rand mi-a marturisit f. deschis ca el ‘a iesit la pensie’ acum 4 ani (desi are numai vreo treizeci si ceva de ani) si ‘ca cu’ banii economisiti ca inginer in telecomunicatii a calatorit prin toate colturile lumii si continua sa o faca in momentul de fata intr-un mod f. frugal. Nu e bogat dar el si prietena lui cu $15000 au calatorit un an si jumatate prin lume ceea ce e de admirat cand salariul mediu anual al unei persoane pe aicea e cam $25000 (si astia sunt consideratii muritorii de foame) si sunt altii care arunca cateva mii de dolari numai pe o saptamana in Caraibe. Era captivant sa stai sa-l asculti povestind de tot felul de tari exotice de pe te toate continentele. Simteam ca parca ne cunoastem de o viata, aveam atat de multe lucruri in comun, vedeam lumea cu aceiasi ochi, conversatia curgea precum raul Colorado la vale spre golful Californiei fara ca nimic sa-i stea in cale.

-am facut o pasta traznet si amandoi fata in fata in intuneric si in frig in microbuzul lui, ne ‘incalzeam’ cu conversatie despre viata, despre visuri, despre non-comformitatea drumului pe care am apucat-o. Parca ne oglindeam unul in celalat. Si el la inceput n-a fost inteles de cei din jur, nimeni nu pricepea cum poti sa renunti la o slujba banoasa si un stil de viata luxos si sa devii un vagabond nespalat, infrigurat si somer pe drumurile tainice ale lumii. Dar asta e viata! Ispita drumului. Pentru unii drumul este absolutul, drumul este scaparea din inuman, drumul ajunge esenta vietii. Drumul devine viata! Si tineti cont ca am spus ‘drumul’ nu destinatia! E o mare diferenta, un calator adevarat nu are o destinatie fixa, nu are un orar, nu traieste in timpul profan al societatii moderne. Un calator adevarat traieste in timpul lui, un timp care se incetineste considerabil, chiar daca nu-i o viata usoara, nu se compara cu o vacanta, slujba de calator are niste satisfactii aparte. Si sincer sa fiu si eu am inceput sa simt asta, chiar daca in curand fac 6 luni de cand am plecat in aceasta calatorie, nu exagerez cand va spun ca mi se par precum 6 ani! N-am simtit niciodata in viata mea, precum acum, ca timpul merge mai incet, ca am trait fiecare zi pana la ultima picatura, ca am savurat fiecare experienta. E de-a dreptul socant sa simti ca poti trai oarecum in afara timpului care-i inghite pe toti ceilalti chiar daca gonesc cu peste 120km/h toti isi pierd timpul.

Totusi este trist in lume!

Moralul povestii : ca nu sunt singur pe lume! Mai sunt si altii care gandesc, vad, dar mai ales traiesc lucrurile ca si mine. Si cum spunea Jocelyn, e cateodata atat de trist sa te intorci inapoi acasa sa le arati tuturor prietenilor si familiei pozele pe care numai tu stii cu adevarat sa le privesti, poze care numai tie iti vorbesc in mii si mii de cuvinte, pe care numai tu le poti talmaci, sa incerci sa le explici ce ai trait (ceva inexplicabil) in timp ce ei se plang de ce repede zboara timpul, ce mult costa totul si ce seaca e slujba lor sau in cel mai fericit caz de ce au facut in vacanta lor de 2 saptamani. De aceea si spunea ca dupa 2 saptamani acasa are iar chef de duca, drumul este viata unora, adevaratul suflet de nomad nu poate fi inchis in cusca societatii si conformitatii. Live free or die!