Neinfricat in lumea larga

-calatoria aceasta a facut din mine neom! Am devenit o fiara! Sau mai precis am devenit omul intangibil din adancul meu, omul la care aspiram cateodata, dar nu-mi inchipuiam sa ajung.

-si cum ma rog se manifesta aceasta schimbare? Mda, pornit de atata timp pe drumurile ascunse ale lumii, am invatat pe propria-mi piele ce poate n-as fi vazut niciodata in lumea amagitoare a orasului si vietii mondene. A trebuit sa vad viata din afara , din alta perspectiva, care nu o poti capata oricum, oriunde si oricand. A trebuit sa o fac prin truda, pe bicicleta, a trebuit sa calatoresc prin colturile ascunse ale pamantului si a trebuit sa ma departez pentru mult-mult timp (nu inveti ce inseama viata in 2 saptamani de vacanta) si nu in ultimul rand a trebuit sa fiu si singur. Si asta nu inseamna ca mi-a displacut sa fiu cu tine Mirela, ba dimpotriva, dar este complet alta calatorie cand sunt cu tine, fata de cand sunt de unul singur (ne ajutam reciproc). Singur cu lumea dezlantuita!

-si ce a insemnat asta mai exact? Precum am spus o transformare in fiara! Nu ma mai inspaimanta nimic: am suferit tot ce era de suferit, frigul ce ma paraliza, caldura ce ma topea, munti cu piscuri deasupra norilor si aerul rarefiat, urcusuri continue de peste 50km, drumuri pline de TIRuri amenintatoare cat si drumuri prafuite si uitate. Complet expus, in bataia vanturilor nemiloase si a ploilor torentiale, fara protectia nici unui perete, fara nici un acoperis, fara un pat si uneori fara apa si fara de mancare am cutreierat mii si mii de kms prin propria-mi truda si sudoare. Si ce truda! Ce sudoare! Am infruntat si durerea fizica a unei glezne scrantite (ati numarat vreodata pasii pe care-i faci in 5.5h de „tarat”: sunt mii si mii si la fiecare pas ti-aduci aminte ca esti om si ca te doare, dar continui ca n-ai alta sansa!), precum si boala, am infruntat durerea esecurilor, pierderilor si gandurilor rele.

„Oricare-ar fi sfârşitul luptei,
Să stai luptând, căci eşti dator.

Trăiesc acei ce vreau să lupte;
Iar cei fricoşi se plâng şi mor.

De-i vezi murind, să-i laşi să moară,
Căci moartea e menirea lor. »

Mi-am depasit orice limita, le-am depasit si pe cele pe care nici macar nu puteam sa mi le imaginez. Am fost mancat de tot felul de muste, am infruntat roiuri de tantari, am sfidat ursi, am dormit peste 100 de nopti pe pamant. Am invatat ce inseamna suferinta dar si bucuria, am trait durerea dar si extazul, am invatat ceea ce nu te poate invata nimeni si nu este scris in nici o carte.

Mi-am dat seama ce inseamna sa ai instictul acela de a supravietui, de a depasi orice situatie oricat de grea, orice neajuns. Am invatat sa nu ma tem de nimic, ca, cu putina rabdare si incredere totul devine posibil. Am invatat sa nu ma dau batut, ca tot timpul se poate si mai rau. Am sorbit cu nesat si din cupa amarului si cea a nectarului. Am invatat sa am incredere deplina in mine, sa fiu cel mai bun prieten al meu.

In plus am vazut cum traieste lumea, am invatat sa discern de la ei ce e rau si ce e bine, am invatat sa gandesc in „gri”: totul este relativ, nimic nu este alb-negru, in lume exista o cale de mijloc si calea excesului si vanitatii nu cunoaste limite. Si multe sunt caile ascunse ale lumii, dar oamenii sunt foarte asemanatori cand inveti sa-i citesti.

Lumea „Te momeste in varteje”. Am invatat ce vroia sa spuna Eminescu in „Glossa”, un poem pe care l-am recitat de atatea ori drept rugaciune cand lumea incerca sa ma striveasca ca pe un vierme metafizic. Cel putin pot spune ca aproape toate locurile prin care am trecut, au rezonat la un moment dat cu versurile acestui poem.

Dar asta inseamna ca ma cred invicibil? Nici vorba, stiu ca in final viata mea nu-mi apartine in totalitate, sunt doar un bob de nisip in voia valurilor, o picatura de apa in oceanul universal. Azi sunt, maine cine stie! Dar am devenit constient de cine sunt, restul e destin!

Am crezut ca plec sa-mi incerc norocul in lume ca sa devin om! M-am inselat am devenit neom! La suprafata sunt acelasi, dar in interior m-am schimbat pentru totdeauna. Mi-am ascutit acel instinct animalic de a trai intr-o lume de care toti fugim cat mai mult, o lume pe cale de disparitie.

Am mai imbatrinit un an, dar fizic ma simt cu cativa ani mai tanar si cu o experienta de viata a catorva ani in plus...

La multi ani!

Un suflet ce-a cutremurat pamantul

A fost ca niciodata, povestea unui suflet ce-a ramas in urma...

Un suflet fara vina, lovit necrutator de o masina. Aceeasi eterna goana spre niciunde! In mijlocul drumului un pui de pasare isi astepta sfarsitul. Ce crunta loterie!

Cu ochi intetosati de lacrimi si durere, sarmanul pui priveste moartea-n fata. Mai trece un camion... mai trece o masina... Oare care-i va pecetlui amarnica durere?

Nu m-am indurat sa-l las sa devina unul cu asfaltul acela dur si crud. L-am ridicat in maini, acel trup frant... cu aripile zdrobite... Plangea de ti se rupea inima, in limba universala a durerii! Cu ce a gresit el? Era fierbinte... L-am pus la margine de sant pe un covor de iarba matasoasa.

Isi cersea dreptul la viata si nu puteam sa fac nimic. Ce faci in clipele acestea? Privesti un suflet cum se stinge? Il omori ca sa-i alini durerea? Cauti un veterinar? Nu, inghiti in sec, capturezi o imagine pentru vesnicie si pleci mai departe. La urma urmei toti putem fi un pui zdrobit in mijlocul drumului...

Amurgul-nlacrimat arunca rosii raze. In seara-aceea a inceput sa ploua, in cortul meu mi-e frig si ma cutremur... Un strop razlet de viata! Ce-si dorea el? Ce vis nemangaiat de pribegie?

Nu frange a mele aripi de lumina! Mi-l inchipui tot acolo, la aceeasi margine de drum, singur pe lume, la granita dintre viata si absolut. Jalea singuratatii... durerea neputintei... lumina ce se stinge... Si nimeni nu-i sa-i vaza lacrimile lui cum se rostogolesc in iarba deasa. Cum iti astepti destinul?

Lacrima cerul! De-a lungul vaii s-asterne un plans etern. Ascult picurii ce se preling si mor. Din stralucirea moart-a unui vis, pamantul s-a cutremurat in acea seara! A tremurat lumea ca s-a mai stins pe cer o stea.

Ma arde gatlejul! Simt o sete nebuna de viata! Ma doare-un dor strain. Adorm intr-un tarziu...

Disectia libertatii

-m-am nascut liber, plin de imaginatie si de avant, intr-o lume dura si rece si straina. Eu sorbeam soare si de multe ori era innorat, eu eram insetat sa fug si de mult ori eram strans intre 4 pereti, eu visam la lumi ireale si realitatea ma pedepsea in real. De cand ma stiu nu m-am lasat inrobit, n-am suportat niciodata sa fiu constrans, obligatia de a face ceva m-a facut de multe ori sa ma distantez de acel ceva. Taceam, le faceam de mantuiala cu scarba. Devenisem paroxismul mediocritatii, exact ce-mi doream, sa ma disolv in mediocritatea de aur, sa devin invizibil societatii.


In felul acesta nu mi-a placut scoala: chiar subiecte care ma interesau, autori etc. deveneau anosti cand trebuiau invatati cu forta. Da, nu mi-e rusine sa afirm ca l-am urat pe Eminescu, pe Sadoveanu, am urat engleza, franceza. Matematica mi se parea prea exacta, fizica incerca sa explice unele fenomene care erau cu mult mai interesante neexplicate. De ce sa explici gravitatea unui copil in cuvinte tehnice? Pentru mine gravitatea exista numai in marul care i-a cazut in cap lui Newton, mai mult nu vroiam sa stiu. Imaginatia mea se infiripa in pagini de povesti, in romanele lui Jules Verne, in orice imi pica in mana (da, chiar si Creanga, Caragiale s.a. atata timp cat nu-i studiam la scoala) pana in orele tarzii ale noptii. Da, nu mi-e rusine sa admit ca uitam dinadins sa-mi fac temele, pentru mine existau intotdeauna lucruri mult mai interesante. Saraca mama trebuia sa semneze in carnetul meu de note: „Tovarasa Tinca, sa stiti ca baiatul dumneavastra isi uita caietul de teme acasa si sa-si faca temele!” Pentru mine era pura poezie! Teme? Auzi, tu! De cand inveti sa vorbesti si sa citesti lumea asta iti da teme, datorii, iti dicteaza ce sa faci, cum sa fii, ce sa devii.


Acum nu vreau sa dau de inteles ca fara de scoala ar fi mai bine, dar adevarul e ca pentru mine scoala a incetat sa mai fie interesanta dupa ce am invatat sa scriu si sa citesc si am putut eu sa aleg ce vreau sa „rumeg”. Cu mult mai tarziu, pe la inceputul liceului, am inceput sa ma „incalzesc” iarasi la anumite subiecte, chiar daca impuse. Eu vedeam poezia din toate, eu nu intelegeam sa intrerupi joaca pentru alte responsabilitati. De ce sa faci viata mai searbada decat e? Bucura-te de ea, ca in final toti ajungem la aceeasi destinatie. Si cuvantul responsabilitate: atat de bine ales, pare atat de greoi, de sumbru, atat de sacadate acele silabe sadice. Singura responsabilitate e sa traiesti cum vrei. Atat.


Eu nu am cerut dreptul la viata si ca atare nici n-am vrut sa fiu subjugat de viata tipica: scoala, facultate, slujba, masina, casa, nevasta, copii, nepoti, pensie: un continuu lant de sacrificii care-mi ghidau pasii spre moarte. Atunci de ce m-am mai nascut liber? Ca sa traiesc viata in lanturile unei dictaturi umane, mai rea ca a oricarui dictator (chiar si raposatul nostru tovaras nu avea atata influenta precum „normele societatii”). Nu! Aveam dreaptul la viata! La propria mea viata!


Eu visam la o lume mai buna, la o lume fara constrangeri. De aceea am fost insetat si sa calatoresc, sa dau frau liber avanturilor si imaginatiei mele, sa ma pierd pribeag prin lumea povestilor de odinioara, sa retraiesc acele clipe ale copilariei, acele clipe cand eram mai aproape de mine insumi decat niciodata. Vibram de mine! Ce face aceasta calatorie pentru mine? Este drogul fericirii, este regasirea copilului din mine, reintoarcerea la purul in care m-am nascut.


Eu vad poezia in viata, dar viata mondena nu vede poezia in mine!


Descatusat, dar niciodata liber


Mircea


La multi ani mami! Mersi ca mi-ai dat aripi!

Visul unei nopti de vara

-ati visat vreodata la lumea alpinistilor? La lumea de deasupra norilor ascunsa muritorilor de rand? La lumea aerului rarefiat in care odata intrat, nu mai ai garantia ca vei iesi vreodata acelasi sau macar viu. O lume ce rezoneaza puternic cu ecouri de avalanse, cu glaciari ce ascund crevase hipnotice fara de fund, cu varfuri cu cornise amagitoare? O lume ce poarte un nume precum : Everest, K2, Kilimanjaro, Aconcagua, Mont Blanc, Siula Grande sau Huayna Potosi. O lume pe care mi-am inchipuit-o numai din filme si carti care iti zdruncina pentru totdeauna fundatiile vietii, lumea din “Touching the void” si “Into Thin Air”?


Eh, eu am visat in noptile de vara la aceasta lume, de dincolo de nori, de dincolo de intelegerea unora, de dincolo de noi insine...


Oare acest vis va putea deveni realitate? Oare sunt si eu printre cei putini alesi?

Vis

Intrebare:
- Ce doresti sa fi cand vei fi mare?
-din adancuri rasuna o voce cristalina si limpede de copila: Turista!

Toata lumea doreste

-ce pacat e sa realizezi ca traiesti intr-o lume irationala. E numai rationalul care ne separa de celelalte animale si pe el il refuzam, il inecam, il ignoram. Devenim sclavii banilor si ai sistemului, ajungand simple marionete automatizate, trase de sfori ascunse si ne pierdem sufletele, visele, identitatea, rostul in lume...

Tot ce stim e sa ne trezim dimineata sa ne ducem la munca, de cele mai multe ori seaca si care serveste interesul altcuiva, ca pe urma sa venim acasa franti de oboseala, sa dam drumul la TV si sa ni se spuna ce ne mai lipseste, sau ce e rau si ce e bine (intr-un mod pe care numai calatorind il intelegi cu adevarat). Pe uram aruncam banii atat de munciti pe o casa sau o masina care ne inrobesc si mai mult, e un pretext atat de fals de ne justifica sclavia. Uitam ce inseamna a trai pt noi insine!

Adevarul este ca in societatea de azi am pierdut rationamentul diferentei dintre A AVEA NEVOIE de ceva si A DORI ceva! Avem nevoie de aer, de apa, de mancare si de adapost (as adauga si cultura la asta, dar nu e o nevoie absoluta si asta se capata). Atat! Iara dorinta din pacate nu cunoaste limite! Traim intr-o lume ahtiata dupa comfort si dupa posesii materiale, o lume grabita sa moara, o lume in care in loc sa ne eliberam prin tehnologie, ii devenim sclavi, o lume in care succesul sa masura in bani. Si din pacate o lume atat de nefericita... O lume care nu cunoaste limite va pluti in veci in deznadejde.

Micheal Moore regizorul, a fost cel care a pus intrebarea profetica presedintelui de la compania Nike (un miliardar) : cand este indeajuns? A fi milionar? A fi miliardar? A avea 2 miliarde? 3? Cand este suficient? Raspunsul a fost doar un raset gol si stingher... Adica niciodata!!!

Asta este realitatea pe care o traim si ne miram de ce suntem vesnic nemultumiti, vesnic nefericiti? Am asa o satisfactie aparte, chiar daca numai momentana, ca nu sunt sclavul societatii si ai mentalitatii implicite, ca am renuntat la tot ce m-ar face un om de succes! Dupa normele societatii sunt ultimul om din lume! Sunt somer, n-am casa, n-am masina, n-am adresa fixa, n-am telefon, televizor, dus, electricitate, caldura. N-am aproape nimic, decat pe mine insumi si cateodata si asta e prea mult, ca e greu de scapat de povara vietii anterioare.

Cum ma simt? Ca ultimul om liber si fericit de pe acest pamant (cu toate ca stiu ca mai sunt si multi altii ca mine). Va tine la infinit? Nu, sunt convins, dar cel putin am gustat din plin aceasta libertate, acum pot sa ma intorc in celula mea din societate si sa zambesc de dupa gratii cu satisfactia ca am trait in afara, chiar daca numai pentru un moment. Este o experienta pe care nimeni, niciodata nu mi-o va putea lua! Am invatat ce inseamna A VEDEA lucrurile rational, din afara, prin prisma MEA si nu a societatii. De atat aveam nevoie, restul sunt dorinte animalice!

Endarken me! Intuneca-ma...

Unlearn! Dezvata-te...

Uncomfort! Incomfortul...

O intalnire cu un alt suflet calator

-prima oara cand l-am intalnit pe Jocelyn statea cu ochii pierduti in zarile albastre parca in asteptarea unui moment ce tot intarzia sa apara in Bryce National Park. M-a intrigat de la bun inceput cat de calm si invulnerabil parea acolo complet singur pe marginea unei prapastii. Eu tocmai sfarseam un traseu dificil de vreo 15km cu zambetul pe buze si l-am rugat sa-mi faca o fotografie. Si mi-a facut nu una ci doua dintre cele mai reusite fotografii facute de un strain pana acuma, e uimitor cum toata lumea are aparate foto si cat de putini stiu sa le foloseasca, sa vada cu adevarat ceva prin lentila/sufletul aparatului. Nu vreau sa va spun de cate ori am fost de-a dreptul socat si cate poze am lepadat luate de alte persoane, ca de multe ori ma multumesc sa pun aparatul pe o stanca (chiar daca la un unghi nepotrivit si nu cu perspectiva cea mai buna) sa activez declansarea intarziata cu 10sec si sa ‘fug’ in poza. Si astfel mai apare si eroul vostru in cateva poze ca daca a-s lasa-o pe mana altora tot timpul ar fi jale.

-si revenind la poveste am intrat putin in vorba, mai ales cand am vazut ca era din Quebec (conducea un VW Westfalia vechi de vreo 20 de ani) si afland ca si el hoinareste prin America si Mexic pentru un an, i-am propus chiar sa treaca pe la mine pe la motel (era una din serile in care m-am cinstit si eu) sa faca un dus, sa stea la caldura etc. M-a refuzat politicos si mi-a spus ca el prefera sa doarma in masina in padure, oarecum ca mine dupa multe nopti cu cortul prin padure, ma simt ca un animal salbatic si nu-mi vine sa dau nasul cu ‘civilizatia’. Si asa ne-am despartit.

-ne-am intalnit iarasi in Zion la cateva zile dupa aceea in timp ce el fotografia zona ‘The Narrows’. Fotografiatul este una dintre pasiunile lui cele mai mari si are un echipament traznet dar, ce conteaza si mai mult, are si cunostintele necesare sa-l foloseasca precum putini altii. In plus are si rabdarea si puterea de a indura frigul fiecarui rasarit si apus de soare, momentele cele mai prielnice ale zilei pt. fotografiat.

-azi, nu mi-a venit sa cred cand ne-am intalnit iarasi in Grand Canyon. Cum sa nu te intrige o persoana care calatoreste cu masina la fel de incet ca un biciclist? Am ajuns sa ne cunoastem mult mai bine la aceasta a treia intalnire si am aflat mult mai multe amanunte despre el. In primul rand mi-a marturisit f. deschis ca el ‘a iesit la pensie’ acum 4 ani (desi are numai vreo treizeci si ceva de ani) si ‘ca cu’ banii economisiti ca inginer in telecomunicatii a calatorit prin toate colturile lumii si continua sa o faca in momentul de fata intr-un mod f. frugal. Nu e bogat dar el si prietena lui cu $15000 au calatorit un an si jumatate prin lume ceea ce e de admirat cand salariul mediu anual al unei persoane pe aicea e cam $25000 (si astia sunt consideratii muritorii de foame) si sunt altii care arunca cateva mii de dolari numai pe o saptamana in Caraibe. Era captivant sa stai sa-l asculti povestind de tot felul de tari exotice de pe te toate continentele. Simteam ca parca ne cunoastem de o viata, aveam atat de multe lucruri in comun, vedeam lumea cu aceiasi ochi, conversatia curgea precum raul Colorado la vale spre golful Californiei fara ca nimic sa-i stea in cale.

-am facut o pasta traznet si amandoi fata in fata in intuneric si in frig in microbuzul lui, ne ‘incalzeam’ cu conversatie despre viata, despre visuri, despre non-comformitatea drumului pe care am apucat-o. Parca ne oglindeam unul in celalat. Si el la inceput n-a fost inteles de cei din jur, nimeni nu pricepea cum poti sa renunti la o slujba banoasa si un stil de viata luxos si sa devii un vagabond nespalat, infrigurat si somer pe drumurile tainice ale lumii. Dar asta e viata! Ispita drumului. Pentru unii drumul este absolutul, drumul este scaparea din inuman, drumul ajunge esenta vietii. Drumul devine viata! Si tineti cont ca am spus ‘drumul’ nu destinatia! E o mare diferenta, un calator adevarat nu are o destinatie fixa, nu are un orar, nu traieste in timpul profan al societatii moderne. Un calator adevarat traieste in timpul lui, un timp care se incetineste considerabil, chiar daca nu-i o viata usoara, nu se compara cu o vacanta, slujba de calator are niste satisfactii aparte. Si sincer sa fiu si eu am inceput sa simt asta, chiar daca in curand fac 6 luni de cand am plecat in aceasta calatorie, nu exagerez cand va spun ca mi se par precum 6 ani! N-am simtit niciodata in viata mea, precum acum, ca timpul merge mai incet, ca am trait fiecare zi pana la ultima picatura, ca am savurat fiecare experienta. E de-a dreptul socant sa simti ca poti trai oarecum in afara timpului care-i inghite pe toti ceilalti chiar daca gonesc cu peste 120km/h toti isi pierd timpul.

Totusi este trist in lume!

Moralul povestii : ca nu sunt singur pe lume! Mai sunt si altii care gandesc, vad, dar mai ales traiesc lucrurile ca si mine. Si cum spunea Jocelyn, e cateodata atat de trist sa te intorci inapoi acasa sa le arati tuturor prietenilor si familiei pozele pe care numai tu stii cu adevarat sa le privesti, poze care numai tie iti vorbesc in mii si mii de cuvinte, pe care numai tu le poti talmaci, sa incerci sa le explici ce ai trait (ceva inexplicabil) in timp ce ei se plang de ce repede zboara timpul, ce mult costa totul si ce seaca e slujba lor sau in cel mai fericit caz de ce au facut in vacanta lor de 2 saptamani. De aceea si spunea ca dupa 2 saptamani acasa are iar chef de duca, drumul este viata unora, adevaratul suflet de nomad nu poate fi inchis in cusca societatii si conformitatii. Live free or die!