-pe o autostrada nesfarsita se lasa inserarea! Dupa o zi de 130km mai am inca 130km peste munti pana la Tijuana si la oceanul Pacific. Muschii obositi cer indurare mintii neclintite. Arsita zilei se domoleste usor. Soarele rosiatic se coboara agale dupa un munte ce abia se discerne in aerul incins si poluat. Simt sarea incrustata pe fata, simt o broboana de sudoare cum aluneca de pe frunte, pe obraz, pe buze... Simt pe limba gustul sarat al inca unei zile traita din plin.
-pe marginea drumului si de o parte si de alta, gard de sarma ghimpata cat vezi cu ochii. Inserarea se adanceste. Vad in departare ceva ‘asezare’ (daca se poate numi asa) si un cimintir de masini. Intru in aceasta cocioaba intunecata si amarata si incep sa-i vorbesc proprietarului in spaniola mea de balta ca sunt obosit, ca se intuneca, ca sunt cu bicicleta, ca am un cort si in final intrebarea cheie : daca ar fi amabil sa ma lase sa pun cortul undeva in spate, in desert, in cimintirul de masini? Ma asculta cu luare aminte, parca sorbind fiecare cuvant in parte, dar nu spune nici un cuvant, fata implacabila nu schiteaza nici un gest. Timpul se scurge incet, privesc acel chip pierdut parca intr-un gand foarte intens. Trece peste un minut de tacere, un minut ce incearca a armoniza doua vieti complet diametral opuse. Dupa cam 2 minute isi intoarce privirea din ceruri inspre mine si-mi spune intr-o engleza ‘muy claro’ (fata de spaniola mea) sa-l urmez.
-intrarea in ‘curtea castelului’ este o poarta mareata dintr-o bucata de tabla si 2 bidoane imense de plastic pline de gunoaie, care magic se intredeschid atat cat sa pot intra cu bicicleta. Se indreapta incet spre o furgoneta din cimintirul de masini (ehem, adica castelul regal) deschide usa din spate si inauntru se intrevede patul regal : adica o suprafata plata, o patura prafuita si o perna. Mi-a depasit orice asteptare! Eu tot ce speram era o bucata de praf in desert si acest om simplu, fara sa zica mult, dupa ce a stat si cugetat o vreme indelungata, mi-a oferit tot ce putea sa-mi ofere mai bun.
-i-am multumit profund in timp ce cainii jigariti imi lingeau cu mare satisfactie sarea de pe picioare. M-am dus la asa numitul WC, o cosmelie precum un dulap ce statea sa cada, plin de muste si cu instalatia de tras apa nefunctionala. Usa era o bucata de placaj pe care trebuia s-o muti in caz ca vroiai cat de cat putina tihna.
-m-am dus si mi-am cumparat un suc din acel bar/magazin care parea ca la prima boare de vant se va prabusi si chiar m-am mirat sa vad ca are electricitate (vorba vine un bec atat de chior ca si lanterna mea l-ar face sa se-nroseasca de rusine). Proprietarul ma privea adanc dar fara sa zica mare lucru. Pe urma a iesit afara si matura praful (lunii) din fata ‘asezarii’ cu reflexul ritmic al unei indelungate obisnuinti. Intr-o masina gen rulota, inghesuita si fara motor o femeie robotea cu diverse treburi aproape in intuneric.
-in fata acestei ‘asezari’ am gasit un cazan mare cu apa in care dezbracat pana la brau mi-am spalat cat de cat sarea, sudoarea si praful de pe mine in timp ce masinile treceau in voie pe autostrada.
-traiam o satisfactie aparte. Parca sunt undeva la capatul pamantului. Nu-mi venea sa cred ca SUNT SINGUR IN MEXIC, intr-o lume atat de neinteleasa, intr-o lume atat de departe de realitatea pe care o traiam, intr-o lume a carei limbi nici macar n-o inteleg decat in franturi de conversatie si totusi, TOTUSI SUPRAVIETUIESC!
-afara masinile, autobuzele, TIR-urile trec necontenit la peste 120km/h iar acest loc parca ramane inghetat in alt timp, o lume la marginea nefiintei, o lume osciland intre a fi si nisipul care inghite totul din jur. Doua capre se plang in tarc. Vuietul autostrazii se ingana cu noaptea, iar eu imi scriu jurnalul in sufletul pustietatii din Mexic. Pentru cine nu are ochi sa priveasca, acest loc ar putea fi considerat drept ultimul loc din lume in care ti-ai cauta un adapost, dar pentru cel cu ochii lui Don Quixote, pentru cel ce stie sa priveasca in adancul lucrurilor, este locul cel mai primitor din lume. Pentru mine acesta este palatul pe care mi l-a oferit din tot sufletul un om sarac lipit pamantului dpdv material, dar mai bogat sufleteste decat multi multi altii care de multe ori n-au ezitat sa ma goneasca mai departe sau sa ridice din umeri neputinciosi cand le-am batut la usa.
Va salut din inima si sufletul Mexicului, de la marginea desertului unde spiritul uman inca straluceste pe cerul noptii precum un luceafar sfant!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu