Si val vartej m-am imbarcat intr-o masina inchiriata si am zburat ca vantul si ca gandul prin taramuri cu nume sonore precum: Los Angeles, Long Beach, Santa Monica, Venice Beach, Malibu in apropiere de Sunset si Hollywood Boulevards, Beverly Hills.
Dar sa nu va asteptati la poze si la impresii pt ca am mers cu masina si a merge cu masina e echivalent cu a fi un simplu spectator in timp ce filmul se deruleaza intre 60-140km/h in fata ochilor. Am avut si o zi lunga si obositoare de 11.5 ore de condus si 900km. In acest ritm infernal nu calatoresti ci doar treci in vedere cat de cat aceste locuri.
Singurul loc care m-a impresionat in mod deosebit a fost autostrada Hwy 1 de-alungul Pacificului. Era ceva superb la apus de soare sa conduci cu oceanul pe o parte si cu stancile abrupte pe cealalta pe un drum intortochiat sus-jos, stanga-dreapta, un vis automobilistic si probabil unul dintre cele mai frumoase locuri in care am condus vreodata (si asta chiar daca in mare parte am facut-o in intuneric.)
Si asfel la orele 9PM trecute fix am ajuns in Silicon Valley!
joi, 30 noiembrie 2006
Revedere
M Eminescu
Revedere:
"Ce mi-i vremea, când de veacuri
Stele-mi scânteie pe lacuri,
Că de-i vremea rea sau bună,
Vântu-mi bate, frunza-mi sună;
Şi de-i vremea bună, rea,
Mie-mi curge Dunărea.
Numai omu-i schimbător,
Pe pământ rătăcitor,
Iar noi locului ne ţinem,
Cum am fost aşa rămânem:
Marea şi cu râurile,
Lumea cu pustiurile,
Luna şi cu soarele,
Codrul cu izvoarele."
De profunditas
Nu mi-am inchipuit ca intalnirea cu oceanul va putea fi atat de profunda, ca voi simti atata nevoia aceea de a respira aerul sarat, de a ma juca in valurile inspumate, de a ma plimba prin nisipul rece si fin.
Dupa ce ai vazut oceanul pentru prima oara, iti clocoteste pentru totdeauna in suflet, iti vine sa te prabusesti in genuchi in fata lui si sa multumesti ca existi.
Ma gandeam la sufletul lui Eminescu
Dupa ce ai vazut oceanul pentru prima oara, iti clocoteste pentru totdeauna in suflet, iti vine sa te prabusesti in genuchi in fata lui si sa multumesti ca existi.
Ma gandeam la sufletul lui Eminescu
Rondelul rozelor ce mor
A Macedonski
Rondelul rozelor ce mor
"E vremea rozelor ce mor,
Mor în grădini, si mor si-n mine --
S-au fost atât de viată pline,
Si azi se sting asa usor.
În tot, se simte un fior,
O jale e în orisicine.
E vremea rozelor ce mor --
Mor în grădini, si mor si-n mine.
Pe sub amurgu-ntristător,
Curg vălmăsaguri de suspine,
Si-n marea noapte care vine,
Duioase-si pleacă fruntea lor... --
E vremea rozelor ce mor."
Prin viata trecem in nestire
Macedonski
Rondelul meu
"Când am fost ura am fost mare,
Dar, astazi, cu desavarsire
Sunt mare, ca mă simt iubire,
Sunt mare, căci mă simt uitare.
Esti mare când n-ai indurare,
Dar te ridici mai sus de fire
Când ti-este inima iubire,
Când ti-este sufletul iertare.
Stiu: toate sunt o-ndurerare,
Prin viata trecem în nestire,
Dar mangaierea e-n iubire,
De-ar fi restristea cat de mare,
Si inaltarea e-n iertare."
Geografia timpului
N Labis
Geografia timpului :
"Încep să bag de seamă, în sfârşit,
Că multe îmi rămân neînţelese,
Că-n orice fapt sunt adevăruri mari
De care-odată nu părea să-mi pese.
Încep să simt înfriguratul chin
Al setei de-a cunoaşte-aceste taine,
De a nutri spre ele-un dor flămând,
De-a le cunoaşte pure, fără haine."
Ispita Californiei
Mareata si insorita Californie vazuta din San Diego, un oras destul de mare ca sa fie interesant si destul de mic ca sa aiba suflet!
Este unul dintre cele mai frumoase orase pe care le-am vazut pana acuma in America. Cum sa nu ramai adanc impresionat de caldura soarelui in noiembrie, de freamatul palmierilor, de valurile oceanului? In plus are cat de cat istorie, cultura, parcuri, arhitectura si liniste si pace.
Aicea simti cu adevarat ca nu vrei sa faci nimic decat sa fi un simplu spectator. Sa admiri fiecare rasarit de soare, sa stai la umbra unui palmier pe marginea oceanului si sa rasfoiesti in doara o carte, sa-ti simti nisipul jucandu-se printre degetele de la picioare, sa asculti valurile oceanului Pacific sau sa admiri la nesfarsit arta magica a surfing-ului. Sa simti cu bucurie trecerea timpului! Sa traiesti un alt apus de soare, apoi o bolta instelata si sa o iei iarasi de la capat.
In California totul e posibil!
Este unul dintre cele mai frumoase orase pe care le-am vazut pana acuma in America. Cum sa nu ramai adanc impresionat de caldura soarelui in noiembrie, de freamatul palmierilor, de valurile oceanului? In plus are cat de cat istorie, cultura, parcuri, arhitectura si liniste si pace.
Aicea simti cu adevarat ca nu vrei sa faci nimic decat sa fi un simplu spectator. Sa admiri fiecare rasarit de soare, sa stai la umbra unui palmier pe marginea oceanului si sa rasfoiesti in doara o carte, sa-ti simti nisipul jucandu-se printre degetele de la picioare, sa asculti valurile oceanului Pacific sau sa admiri la nesfarsit arta magica a surfing-ului. Sa simti cu bucurie trecerea timpului! Sa traiesti un alt apus de soare, apoi o bolta instelata si sa o iei iarasi de la capat.
In California totul e posibil!
Intrarea in California
Ravasit dupa aceasta despartire de Mexic, am intrat in insorita Californie. Un taram de vis cu strazi late si umbrite de palmieri, un loc curat, un loc in care ma descurcam cu usurinta si in care ma simteam in singuranta. Dar o parte din mine a ramas pentru totdeauna in Mexic, pe partea cealalta a zabrelelor, a lacatelor, a gardului de sarma ghimpata.
Parca nu ma mai puteam bucura la fel de toate aceste luxuri, cand altii nu au poate nici luxul zilei de maine. Aicea ramaneai amutit de opulenta, risipa, infatuare cu masini, vesnica goana spre niciunde.
Mi-am petrecut astfel prima seara in California, sarbatorind de unul singur ziua de Thanksgiving, in care toti se imfrupta care cat poate, ca doar vor sa-si mentina suprematia de natiune de obezi. Iar eu incercam sa-mi clarific si sa inteleg cele 4.5zile in Mexic ce mi s-au parut cat saptamani in America si luni in fosta mea viata din Toronto. Uneori intalnesti lucruri care te schimba pentru totdeauna! Am mestecat incet din painea mexicana, cu o bucata de branza mexicana si un paharel de vin rosu mexican ca sa diger mai usor si aceasta experienta aparte.
Cateodata trebuie sa uiti ca sa poti continua! Si cateodata e imposibil sa uiti!
Parca nu ma mai puteam bucura la fel de toate aceste luxuri, cand altii nu au poate nici luxul zilei de maine. Aicea ramaneai amutit de opulenta, risipa, infatuare cu masini, vesnica goana spre niciunde.
Mi-am petrecut astfel prima seara in California, sarbatorind de unul singur ziua de Thanksgiving, in care toti se imfrupta care cat poate, ca doar vor sa-si mentina suprematia de natiune de obezi. Iar eu incercam sa-mi clarific si sa inteleg cele 4.5zile in Mexic ce mi s-au parut cat saptamani in America si luni in fosta mea viata din Toronto. Uneori intalnesti lucruri care te schimba pentru totdeauna! Am mestecat incet din painea mexicana, cu o bucata de branza mexicana si un paharel de vin rosu mexican ca sa diger mai usor si aceasta experienta aparte.
Cateodata trebuie sa uiti ca sa poti continua! Si cateodata e imposibil sa uiti!
O lume ce te schimba
Am trait prin nopti fara electricitate, am trait prin seri fara de mancare, am trait fara apa calda, in frig, am trait prin comunism. M-am jucat descult prin praf, m-am jucat printre gunoaie, m-am jucat prin balti si ruine. Am fost odata copil si pot spune ca nimic din acestea nu m-a afectat. A fost una din perioadele cele mai fericite din viata mea, libertatea de a face ce te duce capul (si la varsta aia nu prea te duce :)
Copilaria e acea varsta a inocentei, in care nu conteaza lipsurile ci timpul petrecut la joaca alaturi de prieteni, nu conteaza locul ci anturajul, nu simti greul ci doar asa numita "lightness of being" (adica oarecum o viata usoara si bohema).
Dar d-abia aicea in Mexic dupa zeci de ani departare de copilarie am vazut lucrurile din alta perspectiva. Dupa atat timp mi-am pierdut si eu inocenta copilariei si uitandu-ma pentru prima oara la aceste cartiere de carton si scanduri stand sa se pravaleasca la prima ploaie in Tijuana, am vazut cu ochi de adult durerea unui parinte. Am simtit sufletul acela sfasiat de neputinta de a face mai mult pentru copilul ei, copil ce se juca nepasator printre gunoaie, prin praf, prin valurile vremii.
Si asa se face ca Tijuana a fost singurul loc din Mexic pe care nu l-am putut accepta. A fost totul impins la limitele intelegerii umane. In aerul acela inrespirabil, in viata aceea infecta, am privit pentru prima oara mai adanc decat niciodata si n-am fost capabil sa inteleg. Chiar daca sunt convins ca pentru copii acesta era un loc ca si oricare si ca viata in astfel de "cartiere" poate decurge cat de cat normal, am trait durerea prin ochii unui parinte
E sfasietor, mai ales in comparatie cu modul in care traim noi. Cred ca toti ar trebui macar sa vedem de aproape (nu distorsionat de TV) daca nu sa traim aceasta viata pentru o zi pe an, ca sa intelegem ce avem, cine suntem si de cat de banale sunt uneori problemele noastre de zi cu zi. Stres? Ce stres avem noi fata de a privi moartea, foamea, frigul si durerea in fata zilnic, cu rasaritul fiecarui soare? Noi avem luxul de a respira, altii nici macar acest lux nu il au, iti ard plamanii in Tijuana.
In Tijuana incetezi sa mai fi om, devii salbatic!
Copilaria e acea varsta a inocentei, in care nu conteaza lipsurile ci timpul petrecut la joaca alaturi de prieteni, nu conteaza locul ci anturajul, nu simti greul ci doar asa numita "lightness of being" (adica oarecum o viata usoara si bohema).
Dar d-abia aicea in Mexic dupa zeci de ani departare de copilarie am vazut lucrurile din alta perspectiva. Dupa atat timp mi-am pierdut si eu inocenta copilariei si uitandu-ma pentru prima oara la aceste cartiere de carton si scanduri stand sa se pravaleasca la prima ploaie in Tijuana, am vazut cu ochi de adult durerea unui parinte. Am simtit sufletul acela sfasiat de neputinta de a face mai mult pentru copilul ei, copil ce se juca nepasator printre gunoaie, prin praf, prin valurile vremii.
Si asa se face ca Tijuana a fost singurul loc din Mexic pe care nu l-am putut accepta. A fost totul impins la limitele intelegerii umane. In aerul acela inrespirabil, in viata aceea infecta, am privit pentru prima oara mai adanc decat niciodata si n-am fost capabil sa inteleg. Chiar daca sunt convins ca pentru copii acesta era un loc ca si oricare si ca viata in astfel de "cartiere" poate decurge cat de cat normal, am trait durerea prin ochii unui parinte
E sfasietor, mai ales in comparatie cu modul in care traim noi. Cred ca toti ar trebui macar sa vedem de aproape (nu distorsionat de TV) daca nu sa traim aceasta viata pentru o zi pe an, ca sa intelegem ce avem, cine suntem si de cat de banale sunt uneori problemele noastre de zi cu zi. Stres? Ce stres avem noi fata de a privi moartea, foamea, frigul si durerea in fata zilnic, cu rasaritul fiecarui soare? Noi avem luxul de a respira, altii nici macar acest lux nu il au, iti ard plamanii in Tijuana.
In Tijuana incetezi sa mai fi om, devii salbatic!
Vis
Intrebare:
- Ce doresti sa fi cand vei fi mare?
-din adancuri rasuna o voce cristalina si limpede de copila: Turista!
sâmbătă, 25 noiembrie 2006
Tijuana ?
Evadand Tijuana:
-hmm, un nor de cenusa, de praf, de fum. O viata in gri, fara de visuri, fara speranta.
Ne-am ingropat de vii in Tijuana, ne-au ingropat interesele poluante ale capitalismului, ne-a ingropat setea de bani
Am incetat sa mai fim! Sa lasam traficul drogurilor sa cucereasca vietile nenascute!
Zadarnic...
Ne otravim de bunavoie in Tijuana!
Simt nevoia de aer, de albastru, de verde, de a scapa...
Adio Tijuana, Adio Mexic!
-hmm, un nor de cenusa, de praf, de fum. O viata in gri, fara de visuri, fara speranta.
Ne-am ingropat de vii in Tijuana, ne-au ingropat interesele poluante ale capitalismului, ne-a ingropat setea de bani
Am incetat sa mai fim! Sa lasam traficul drogurilor sa cucereasca vietile nenascute!
Zadarnic...
Ne otravim de bunavoie in Tijuana!
Simt nevoia de aer, de albastru, de verde, de a scapa...
Adio Tijuana, Adio Mexic!
Ratacitor cu ochii tulburi
Octavian Goga
Rugaciune
Rătăcitor, cu ochii tulburi,
Cu trupul istovit de cale,
Eu cad neputincios, stăpâne,
În faţa strălucirii tale.
În drum mi se desfac prăpăstii,
Şi-n negură se-mbracă zarea,
Eu în genunchi spre tine caut:
Părinte,-orânduie-mi cărarea!
În pieptul zbuciumat de doruri
Eu simt ispitele cum sapă,
Cum vor să-mi tulbure izvorul
Din care sufletul s-adapă.
Din valul lumii lor mă smulge
Şi cu povaţa ta-nţeleaptă,
În veci spre cei rămaşi în urmă,
Tu, Doamne, văzul meu îndreaptă.
Dezleagă minţii mele taina
Şi legea farmecelor firii,
Sădeşte-n braţul meu de-a pururi
Tăria urii şi-a iubirii.
Dă-mi cântecul şi dă-mi lumina
Şi zvonul firii-ndrăgostite,
Dă-i raza soarelui de vară
Pleoapei mele ostenite.
Alungă patimile mele,
Pe veci strigarea lor o frânge,
Şi de durerea altor inimi
Învaţă-mă pe mine-a plânge.
Nu rostul meu, de-a pururi pradă
Ursitei maştere şi rele,
Ci jalea unei lumi, părinte,
Să plângă-n lacrimile mele.
Dă-mi tot amarul, toată truda
Atâtor doruri fără leacuri,
Dă-mi viforul în care urlă
Şi gem robiile de veacuri.
De mult gem umiliţii-n umbră,
Cu umeri gârbovi de povară...
Durerea lor înfricoşată
În inimă tu mi-o coboară.
Toata lumea doreste
-ce pacat e sa realizezi ca traiesti intr-o lume irationala. E numai rationalul care ne separa de celelalte animale si pe el il refuzam, il inecam, il ignoram. Devenim sclavii banilor si ai sistemului, ajungand simple marionete automatizate, trase de sfori ascunse si ne pierdem sufletele, visele, identitatea, rostul in lume...
Tot ce stim e sa ne trezim dimineata sa ne ducem la munca, de cele mai multe ori seaca si care serveste interesul altcuiva, ca pe urma sa venim acasa franti de oboseala, sa dam drumul la TV si sa ni se spuna ce ne mai lipseste, sau ce e rau si ce e bine (intr-un mod pe care numai calatorind il intelegi cu adevarat). Pe uram aruncam banii atat de munciti pe o casa sau o masina care ne inrobesc si mai mult, e un pretext atat de fals de ne justifica sclavia. Uitam ce inseamna a trai pt noi insine!
Adevarul este ca in societatea de azi am pierdut rationamentul diferentei dintre A AVEA NEVOIE de ceva si A DORI ceva! Avem nevoie de aer, de apa, de mancare si de adapost (as adauga si cultura la asta, dar nu e o nevoie absoluta si asta se capata). Atat! Iara dorinta din pacate nu cunoaste limite! Traim intr-o lume ahtiata dupa comfort si dupa posesii materiale, o lume grabita sa moara, o lume in care in loc sa ne eliberam prin tehnologie, ii devenim sclavi, o lume in care succesul sa masura in bani. Si din pacate o lume atat de nefericita... O lume care nu cunoaste limite va pluti in veci in deznadejde.
Micheal Moore regizorul, a fost cel care a pus intrebarea profetica presedintelui de la compania Nike (un miliardar) : cand este indeajuns? A fi milionar? A fi miliardar? A avea 2 miliarde? 3? Cand este suficient? Raspunsul a fost doar un raset gol si stingher... Adica niciodata!!!
Asta este realitatea pe care o traim si ne miram de ce suntem vesnic nemultumiti, vesnic nefericiti? Am asa o satisfactie aparte, chiar daca numai momentana, ca nu sunt sclavul societatii si ai mentalitatii implicite, ca am renuntat la tot ce m-ar face un om de succes! Dupa normele societatii sunt ultimul om din lume! Sunt somer, n-am casa, n-am masina, n-am adresa fixa, n-am telefon, televizor, dus, electricitate, caldura. N-am aproape nimic, decat pe mine insumi si cateodata si asta e prea mult, ca e greu de scapat de povara vietii anterioare.
Cum ma simt? Ca ultimul om liber si fericit de pe acest pamant (cu toate ca stiu ca mai sunt si multi altii ca mine). Va tine la infinit? Nu, sunt convins, dar cel putin am gustat din plin aceasta libertate, acum pot sa ma intorc in celula mea din societate si sa zambesc de dupa gratii cu satisfactia ca am trait in afara, chiar daca numai pentru un moment. Este o experienta pe care nimeni, niciodata nu mi-o va putea lua! Am invatat ce inseamna A VEDEA lucrurile rational, din afara, prin prisma MEA si nu a societatii. De atat aveam nevoie, restul sunt dorinte animalice!
Endarken me! Intuneca-ma...
Unlearn! Dezvata-te...
Uncomfort! Incomfortul...
Sufletul saracului e mai bogat decat...
-pe o autostrada nesfarsita se lasa inserarea! Dupa o zi de 130km mai am inca 130km peste munti pana la Tijuana si la oceanul Pacific. Muschii obositi cer indurare mintii neclintite. Arsita zilei se domoleste usor. Soarele rosiatic se coboara agale dupa un munte ce abia se discerne in aerul incins si poluat. Simt sarea incrustata pe fata, simt o broboana de sudoare cum aluneca de pe frunte, pe obraz, pe buze... Simt pe limba gustul sarat al inca unei zile traita din plin.
-pe marginea drumului si de o parte si de alta, gard de sarma ghimpata cat vezi cu ochii. Inserarea se adanceste. Vad in departare ceva ‘asezare’ (daca se poate numi asa) si un cimintir de masini. Intru in aceasta cocioaba intunecata si amarata si incep sa-i vorbesc proprietarului in spaniola mea de balta ca sunt obosit, ca se intuneca, ca sunt cu bicicleta, ca am un cort si in final intrebarea cheie : daca ar fi amabil sa ma lase sa pun cortul undeva in spate, in desert, in cimintirul de masini? Ma asculta cu luare aminte, parca sorbind fiecare cuvant in parte, dar nu spune nici un cuvant, fata implacabila nu schiteaza nici un gest. Timpul se scurge incet, privesc acel chip pierdut parca intr-un gand foarte intens. Trece peste un minut de tacere, un minut ce incearca a armoniza doua vieti complet diametral opuse. Dupa cam 2 minute isi intoarce privirea din ceruri inspre mine si-mi spune intr-o engleza ‘muy claro’ (fata de spaniola mea) sa-l urmez.
-intrarea in ‘curtea castelului’ este o poarta mareata dintr-o bucata de tabla si 2 bidoane imense de plastic pline de gunoaie, care magic se intredeschid atat cat sa pot intra cu bicicleta. Se indreapta incet spre o furgoneta din cimintirul de masini (ehem, adica castelul regal) deschide usa din spate si inauntru se intrevede patul regal : adica o suprafata plata, o patura prafuita si o perna. Mi-a depasit orice asteptare! Eu tot ce speram era o bucata de praf in desert si acest om simplu, fara sa zica mult, dupa ce a stat si cugetat o vreme indelungata, mi-a oferit tot ce putea sa-mi ofere mai bun.
-i-am multumit profund in timp ce cainii jigariti imi lingeau cu mare satisfactie sarea de pe picioare. M-am dus la asa numitul WC, o cosmelie precum un dulap ce statea sa cada, plin de muste si cu instalatia de tras apa nefunctionala. Usa era o bucata de placaj pe care trebuia s-o muti in caz ca vroiai cat de cat putina tihna.
-m-am dus si mi-am cumparat un suc din acel bar/magazin care parea ca la prima boare de vant se va prabusi si chiar m-am mirat sa vad ca are electricitate (vorba vine un bec atat de chior ca si lanterna mea l-ar face sa se-nroseasca de rusine). Proprietarul ma privea adanc dar fara sa zica mare lucru. Pe urma a iesit afara si matura praful (lunii) din fata ‘asezarii’ cu reflexul ritmic al unei indelungate obisnuinti. Intr-o masina gen rulota, inghesuita si fara motor o femeie robotea cu diverse treburi aproape in intuneric.
-in fata acestei ‘asezari’ am gasit un cazan mare cu apa in care dezbracat pana la brau mi-am spalat cat de cat sarea, sudoarea si praful de pe mine in timp ce masinile treceau in voie pe autostrada.
-traiam o satisfactie aparte. Parca sunt undeva la capatul pamantului. Nu-mi venea sa cred ca SUNT SINGUR IN MEXIC, intr-o lume atat de neinteleasa, intr-o lume atat de departe de realitatea pe care o traiam, intr-o lume a carei limbi nici macar n-o inteleg decat in franturi de conversatie si totusi, TOTUSI SUPRAVIETUIESC!
-afara masinile, autobuzele, TIR-urile trec necontenit la peste 120km/h iar acest loc parca ramane inghetat in alt timp, o lume la marginea nefiintei, o lume osciland intre a fi si nisipul care inghite totul din jur. Doua capre se plang in tarc. Vuietul autostrazii se ingana cu noaptea, iar eu imi scriu jurnalul in sufletul pustietatii din Mexic. Pentru cine nu are ochi sa priveasca, acest loc ar putea fi considerat drept ultimul loc din lume in care ti-ai cauta un adapost, dar pentru cel cu ochii lui Don Quixote, pentru cel ce stie sa priveasca in adancul lucrurilor, este locul cel mai primitor din lume. Pentru mine acesta este palatul pe care mi l-a oferit din tot sufletul un om sarac lipit pamantului dpdv material, dar mai bogat sufleteste decat multi multi altii care de multe ori n-au ezitat sa ma goneasca mai departe sau sa ridice din umeri neputinciosi cand le-am batut la usa.
Va salut din inima si sufletul Mexicului, de la marginea desertului unde spiritul uman inca straluceste pe cerul noptii precum un luceafar sfant!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)