Zgribulit de frig dupa o ploaie rece si vantoasa am intrat in Invercargill, orasul cel mai mare de la capatul sudic al insulei. Cum nu aveam nici un chef sa stau cu cortul pe vremea aceea rece si vantoasa m-am cazat la un hostel.
Cu mine in camera in seara aceea am intalnit un alt ciclist Johannes din Elvetia. Zambea continuu, cu ochelarii sparti si cu lentila pe jumatate sarita afara, cu parul ciufulit intr-un pamatuf haotic si nu mai in varsta de 18-19ani, parea un persoanaj din basme, oarecum un Harry Potter imi vine in minte. Se afla in prima lui calatorie pe bicicleta si tocmai venea din India unde petrecuse cam 5 saptamani impreuna cu sora lui. De fiecare data cand vorbea de India izbucnea intr-un raset contagios, fata i se ilumina si nu mai contenea sa descrie tot felul de experiente unice.
Eh, de la Johannes aveam sa re-invat o lectie atat de importanta si atat de usor de ignorat. Si anume, cand l-am intrebat in ce directie merge mi-a spus ca spre Dunedin, ca si mine. La care l-am intrebat cand crede ca va ajunge acolo ca sa vad daca putem merge impreuna (o distanta de cam 260km deci eu imi inchipuiam cam 3-4zile) si mi-a raspuns cu nu stie exact o saptamana-doua poate si mai mult ca vrea sa exploreze coasta pacifica. Acest raspuns m-a lovit ca un ciomag! Mi-am dat seama, printre scuzele mele lipsite de noima, ca mi-am pierdut rostul, am uitat, iarasi, de ce fac ceea ce fac!
In obsesia mea cu destinatia, am uitat esenta drumului. Vroiam sa ajung acolo si acolo, dar cu cat imi impuneam mai mult acesti km, cu atat ma stresam mai mult, cu atat deveneam mai mult victima cifrelor si a propriei mele ambitii nemarginite si mandrii seci. Treceam prin locuri si nu ma opream sa le cercetez, sa le aprofundez, sa le traiesc! Nu le vedeam cu ochii mei pagani!
Mersi Johannes, mersi ca mi-ai readus aminte ca nu destinatia conteaza, nu sunt la curse si ca de fapt ceea ce caut este peste tot imprejurul meu, doar ca trebuie sa te opresti din acea goana in care te prinde viata si sa privesti in adancimea lucrurilor. De acum am sa incerc sa fac zilnic o pauza sa ma pierd intr-o clipa! O clipa de extaz in care savurezi o viata intreaga, un moment pentru sufletul tau. Carpe Diem!
L-am lasat sa-si curete meticulos aparatul foto. Un "top-of-the-line" Canon EOS urias de cateva mii de dolari pe care nici el nu stia sa-l foloseasca, dar avea o viata intreaga in fata lui. Cel putin a pornit-o pe drumul cel bun! Sper sa nu se rataceasca.
In seara aceea m-am regasit pe mine!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu