marţi, ianuarie 30, 2007
Ghetarul Grey: tacerea ce se rumpe, moment poetic
-acesta a fost momentul cel mai de neasteptat din Torres del Paine. Pe o zi oarecum mohorata, dar fara ploaie, am urcat o culme si imediat ce am dat coltul am vazut irealul lac Grey plin de ghetari si undeva la orizont, intinzandu-se spre nemarginire, de un albastru divin, ghetarul Grey. Pe fatetele acestui poliedru de gheata, incremenit de 12.000 mii de ani, se reflecta lumina rece intr-un joc de mreje si de lucii. Noi asistam tacuti la inceputul istoriei umane, din netraite vremuri, cand timpul incremenit in gheata se topea in prezent...
Prin tresaltari de apa si lumina sorbeam cu pofta cantecul tacerii se ce rumpe...
Prin tainele adancurilor mele, se rasfrangeau ecourile zilelor ce mor pe drumuri de pustie. Un val de dragoste si ura. Un rece val... Cu fiecare trosnet, cu fiecare picatura, tu viitor, aducator de lacrimi, nu frange a mea pleoapa c-o trista-ndurerare. Nu inunda umanul din a mea fire!
A amutit pamantul! Aducerile-aminte ma infioara! Eu sunt pribeag, far de hotar si fara de hodina. Soarele rosiatic s-a topit in gheata albastra. In lumina crepuscului se oglindeste inca ghetarul .
Prin tresaltari de apa si lumina sorbeam cu pofta cantecul tacerii se ce rumpe...
Prin tainele adancurilor mele, se rasfrangeau ecourile zilelor ce mor pe drumuri de pustie. Un val de dragoste si ura. Un rece val... Cu fiecare trosnet, cu fiecare picatura, tu viitor, aducator de lacrimi, nu frange a mea pleoapa c-o trista-ndurerare. Nu inunda umanul din a mea fire!
A amutit pamantul! Aducerile-aminte ma infioara! Eu sunt pribeag, far de hotar si fara de hodina. Soarele rosiatic s-a topit in gheata albastra. In lumina crepuscului se oglindeste inca ghetarul .
Impotriva asteptarilor
- cum se face ca uneori anumite locuri iti depasesc asteptarile, dar de cele mai multe ori majoritatea lasa de dorit? De ce cand ne imaginam unele locuri, de ce cand privim cu ochii mintii ne imaginam o lume mai intensa, mai aparte, mai ireala? Imaginatia noastra ce transcede rationalul este de multe ori inselata de realitate. Chiar ma intreb de multe ori ce va imaginati voi drept cititori cand cititi aceste randuri sau priviti anumite imagini? Orice v-ati imaginat, din pacate, va inselati! Realitatea este adeverirea unei clipe, unui sentiment aparte si este influentata de mii si mii de factori. Putem sa stam in fata acelei privelisti in 2 ani diferiti, in 2 zile diferite in 2 ore diferite si in functie si de starea noastra emotionala toate aceste „trairi” vor fi diferite si rareori precum inchipuite. Adevarul este ca cel mai bine este sa nu te astepti niciodata la nimic si sa nu-ti inchipui cum va fi ceva. Fara de asteptari, rareori vei fi dezamagit si de cele mai multe ori chiar vei fi placut surprins. Cartile postale mint!
Prin Valle del Frances
-azi am pornit prin valea „francezilor” dintre Campo Italiano si Campo Britanico (interesant ca oarecum are sens si geografic ca de la italieni trebuie sa treci pe la francezi ca sa ajungi la britanici). Aicea ne-au inspaimantat tunetele si fulgerele, dar mai specific tunetele si si mai exact acele zgomote seci ca niste tunete, cand se pravalea cate o bucata imensa de gheata din maiestuosii ghetari implantati in coasta muntilor. Acesti ghetari mirifici ce trimiteau adevarate puhoaie de apa rece la vale si declansau adevarate avalanse de gheata! Ceva intr-adevar deosebit cum n-am mai intalnit inca.
Torres del Paine sau Torre del Babel
-azi dupa o zi de ploaie rece si friguroasa, ne-am trezit cu putin soare si cu muntii cu varfurile inzapezite la orizont ce ne indemnau la drum. Asa se faca ca dupa micul dejun si minus rucsacii grei si imensi ce amenintau sa ne bage in pamant pana la brau (ca zmeul din povesti) am pornit usurel la drum spre faimoasele turnuri, Torres del Paine.
-incet-incet peste vai si peste dealuri, peste rauri si prin padure, printr-o mare de turisti de toate nationalitatile de parca mergeam sa vedem biblicul turn Babel, nu turnurile lui Paine, am ajuns dupa vreo 3ore si la ultimul urcus. Si ce urcus! Abrupt si alunecos printr-un grohotis interminabil si nu stiu ce ne-a venit ca am inceput sa urmarim un grup de francezoizi (ginta latina pesemne) care bineinteles ca au gresit drumul si ne mai dadeau si cu bolovani in cap, asa din prietenie. In sfarsit am zis ca noi o tinem pe romana noastra (dealfel am ramas si putini uimiti cand la urcare am intrat in vorba cu alti 2 romani ca sa vezi cat de multiculturala este zona si cat de raspindita influenta romanilor!) si zis-si-facut am regasit drumul cel bun (hmm, vorba vine ca nu era mare diferenta, dar cel putin aveam marcaj, cica!) si ne-am vazut si in varf, sau mai precis la „belvederea” spre Torres del Paine.
-Well, asa a ajuns Don Quixote al vostru sa stea „traznit” de frumusetea acestor 3 mori de vant (minus morisca si plus mult mult vant) pe care numai si le imaginase inainte din poze si alte surse mai mult sau mai putin credibile. Eh, cum realitatea nu e niciodata atat de „bogata” ca imaginatia eroului dumneavastra, pot spune ca am fost emotionat, dar n-am ramas „impietrit” ca baba Dochia (sau dupa alte legende frumoasa pastorita Dochia) la acest spectacol al naturii. Adevarul e ca atunci cand privesti pozele si te transpui cu mintea, nu simti si greul de a urca 4h si de a te „lupta” coate la coate cu toate natiile lumii (adica turistii) spre acest turn Babel, dar orisicum se pare ca acest parc mai are inca multe de oferit. Sa vedem in continuare...
-incet-incet peste vai si peste dealuri, peste rauri si prin padure, printr-o mare de turisti de toate nationalitatile de parca mergeam sa vedem biblicul turn Babel, nu turnurile lui Paine, am ajuns dupa vreo 3ore si la ultimul urcus. Si ce urcus! Abrupt si alunecos printr-un grohotis interminabil si nu stiu ce ne-a venit ca am inceput sa urmarim un grup de francezoizi (ginta latina pesemne) care bineinteles ca au gresit drumul si ne mai dadeau si cu bolovani in cap, asa din prietenie. In sfarsit am zis ca noi o tinem pe romana noastra (dealfel am ramas si putini uimiti cand la urcare am intrat in vorba cu alti 2 romani ca sa vezi cat de multiculturala este zona si cat de raspindita influenta romanilor!) si zis-si-facut am regasit drumul cel bun (hmm, vorba vine ca nu era mare diferenta, dar cel putin aveam marcaj, cica!) si ne-am vazut si in varf, sau mai precis la „belvederea” spre Torres del Paine.
-Well, asa a ajuns Don Quixote al vostru sa stea „traznit” de frumusetea acestor 3 mori de vant (minus morisca si plus mult mult vant) pe care numai si le imaginase inainte din poze si alte surse mai mult sau mai putin credibile. Eh, cum realitatea nu e niciodata atat de „bogata” ca imaginatia eroului dumneavastra, pot spune ca am fost emotionat, dar n-am ramas „impietrit” ca baba Dochia (sau dupa alte legende frumoasa pastorita Dochia) la acest spectacol al naturii. Adevarul e ca atunci cand privesti pozele si te transpui cu mintea, nu simti si greul de a urca 4h si de a te „lupta” coate la coate cu toate natiile lumii (adica turistii) spre acest turn Babel, dar orisicum se pare ca acest parc mai are inca multe de oferit. Sa vedem in continuare...
Razbunarea lui Kiki
-se pare ca Kiki (iapa mea ilustra si de mult nementionata) s-a suparat pe mine, ca pentru aceasta parte a calatoriei am lasat-o singurica (well, nu chiar, ca o are pe Miki, iapa Mirelei sa-i tina de urat) in Puerto Montt ca am zis ca pe aicea prin sudul Patagoniei avand in vedere vremea instabila si vantoasa si majoritatea drumurilor nepavate am sa mergem mai mult cu piciorul si eventual cu autobuzul/ferry-ul.
Eh, asa se face, ca o data ajunsi in parcul Torres del Paine am instalat cortul dis-de-dimineata si a inceput o ploaie marunta si rece care a tinut toata ziua pana s-a lasat cu intuneric. Si cum pe asemenea vreme nu prea ai ce face stateam amandoi ghemuiti in cort, incercand sa pastram oarece caldurica si si gatim ceva mancare insipida pentru cina in vestibul (ca afara le ploua inca) cand zbang! Chiar pe partea mea a cortului aud o lovitura puternica si aud ceva ricosand! Zic ce sa fie asta, in numele lui Don Quixote! Neavand chef de aventura, adica sa ies afara in frig si ploaie, m-am resemnat sa asum ca vantul puternic a smuls unul din piroanele de ancorare de la cort care la randul lui tensionat de sfoara de la cort o fi devenit un fel de OZN (obiect zburator neidentificabil!) si ne-a speriat.
Cand in sfarsit s-a oprit putin ploaia si am iesit sa ne spalam pe dinti, ghici ciuperca ce am vazut? Razbunarea lui Kiki! Obiectul zburator neidentificabil a fost de fapt o potcoava! Cum a ajuns sa zboare in directia cortului nostru, greu de spus, dar presupun ca are de-a face cu totii caii care pasteau linistiti prin jur printre corturi, avand in vedere ca nu era nici un turist pe afara prin ploaie care sa-i stinghereasca. Si cum se mai speriau din cand in cand si nechezau nervosi, probabil ca unul ne-a trimis si un cadou zburator, cu drag din partea lui Kiki, careia nu-i place sa fie lasata uitarii... Mersi Kiki, nu-ti face griji ca nu te-am uitat, cel putin nu a trecut prin cort, sau nu mi-a aterizat in cap. Acum avem si o potcoava agatata de cort sa ne poarte noroc ca asa se zvoneste nu!
Eh, asa se face, ca o data ajunsi in parcul Torres del Paine am instalat cortul dis-de-dimineata si a inceput o ploaie marunta si rece care a tinut toata ziua pana s-a lasat cu intuneric. Si cum pe asemenea vreme nu prea ai ce face stateam amandoi ghemuiti in cort, incercand sa pastram oarece caldurica si si gatim ceva mancare insipida pentru cina in vestibul (ca afara le ploua inca) cand zbang! Chiar pe partea mea a cortului aud o lovitura puternica si aud ceva ricosand! Zic ce sa fie asta, in numele lui Don Quixote! Neavand chef de aventura, adica sa ies afara in frig si ploaie, m-am resemnat sa asum ca vantul puternic a smuls unul din piroanele de ancorare de la cort care la randul lui tensionat de sfoara de la cort o fi devenit un fel de OZN (obiect zburator neidentificabil!) si ne-a speriat.
Cand in sfarsit s-a oprit putin ploaia si am iesit sa ne spalam pe dinti, ghici ciuperca ce am vazut? Razbunarea lui Kiki! Obiectul zburator neidentificabil a fost de fapt o potcoava! Cum a ajuns sa zboare in directia cortului nostru, greu de spus, dar presupun ca are de-a face cu totii caii care pasteau linistiti prin jur printre corturi, avand in vedere ca nu era nici un turist pe afara prin ploaie care sa-i stinghereasca. Si cum se mai speriau din cand in cand si nechezau nervosi, probabil ca unul ne-a trimis si un cadou zburator, cu drag din partea lui Kiki, careia nu-i place sa fie lasata uitarii... Mersi Kiki, nu-ti face griji ca nu te-am uitat, cel putin nu a trecut prin cort, sau nu mi-a aterizat in cap. Acum avem si o potcoava agatata de cort sa ne poarte noroc ca asa se zvoneste nu!
Turistii nostrii cei zdruncinati
-mi s-a parut comic sa-i fi vazut calare pe cai si cu rucsacul in spate si zgaltaiti de pareau ca mai mai o sa zboare din spinarea lor si o sa aterizeze in praf. Unul chiar incepuse sa alunece cu saua intr-o parte, atingand un unghi periculos ca si calul incepuse sa se sperie simtind ca ceva nu e in neregula. Noroc ca a intervenit ghidul ca altfel cine stie... Si toate astea in timp ce ghidul le dadea clasa cu miscari fluide si naturale, ca se vedea ca face asta de o viata.
Intrarea in mult-laudatul parc Torres del Paine:
-intrarea s-a facut la pe la orele 10AM trecute fix, pe o vreme din aceia ploioasa de se scurgea cerul pe pamant. Unde sa pleci pe o vreme ca asta in adidasi si cu namila aceea in spate (am inchiriat doar un singur rucsac imens cat toate zilele pentru mine iar Mirela mergea cu rucsacelul meu)? Asa ca ne-am ochit noi cu colt de iarba verde care aicea face cam $3500Pesos/persoana (adica cam $7) si ne-am ancorat casa noastra mobila cat ai zice peste. Ancorat zis si facut, pentru ca in noaptea precedenta (noroc ca eram la un hostel), a fost o furtuna patagonica ce ameninta sa darame tot orasul Puerto Natales asa ca am luat aminte!
-eh, ce-i de facut acuma? Afara ploua neincetat, s-a lasat cu frig si nu se vede mai nimic, in cort e caldut si se aude rapaitul stropilor de ploaie. Un rapait atat de molcom si toropitor incat am inceput sa le sforaim imediat. Bun venit in Torres del Paine.
-eh, ce-i de facut acuma? Afara ploua neincetat, s-a lasat cu frig si nu se vede mai nimic, in cort e caldut si se aude rapaitul stropilor de ploaie. Un rapait atat de molcom si toropitor incat am inceput sa le sforaim imediat. Bun venit in Torres del Paine.
miercuri, ianuarie 24, 2007
Dormi fara teama!
"Fericiţi cei ce dorm fără să se teamă de vise"
"Nu există pustiu; ci doar neputinţa noastră de a umple golul în care trăim."
Octavian Paler
"Nu există pustiu; ci doar neputinţa noastră de a umple golul în care trăim."
Octavian Paler
Nedand expresie gandurilor
Nedând expresie gândurilor care ţi se îmbulzesc la poarta vorbirii, ele se retrag de la sine şi descoperi cu bucurie că exprimarea lor nu era necesară.
Marin Preda
Marin Preda
Din lumea pinguinilor magelanici
-azi proaspeti ajunsi in Punta Arena, in ultima regiune din sudul Chile, ne-am si infipt sa vizitam o colonie de pinguini din apropiere. A fost ceva deosebit, mi-am dorit de mult sa vad pinguinii in lumea lor, pentru mine ei semnifica lumea antarctica, el fin del mundo, o lumea cea mai departe de realitatea mea.
-i-am admirat cum se „topaiau” pe acolo cu stangacie, asa micuti si grasuni. Pe urma „bebeii” toti cenusii si cu puf fin ca de puisori de gaina (doar in varsta de o luna, dar aproape la aceasi marime ca si parintii) ne priveau cu curiozitate. Ma gandeam cat de bine erau adaptati la aceasta lume a vanturilor australe, acele vanturi taioase ce sufla continuu dinspre ocean, de-ti ingheata sangele in vine (cred ca trebuie sa fi extrem de tare psihologic ca sa poti trai aicea unde vara temperatura coboara sub 10gC cu efectul vantului, eram paralizati de frig dupa 1 ora de plimabare). Orisicum o amintire de neuitat, pe malul oceanului cu acesti pinguini micuti (au cam 4kg si cam 30-50cm inaltime). Erau adorabili! Cateodata un cuvant care rasuna pentru mai putin de o secunda, sau o imagine pe care o privim pentru un moment, reverbereaza in sufletul nostru, se refracta prin imaginatia noastra pentru totdeauna. Unele amintiri sunt pentru eternitate!
-i-am admirat cum se „topaiau” pe acolo cu stangacie, asa micuti si grasuni. Pe urma „bebeii” toti cenusii si cu puf fin ca de puisori de gaina (doar in varsta de o luna, dar aproape la aceasi marime ca si parintii) ne priveau cu curiozitate. Ma gandeam cat de bine erau adaptati la aceasta lume a vanturilor australe, acele vanturi taioase ce sufla continuu dinspre ocean, de-ti ingheata sangele in vine (cred ca trebuie sa fi extrem de tare psihologic ca sa poti trai aicea unde vara temperatura coboara sub 10gC cu efectul vantului, eram paralizati de frig dupa 1 ora de plimabare). Orisicum o amintire de neuitat, pe malul oceanului cu acesti pinguini micuti (au cam 4kg si cam 30-50cm inaltime). Erau adorabili! Cateodata un cuvant care rasuna pentru mai putin de o secunda, sau o imagine pe care o privim pentru un moment, reverbereaza in sufletul nostru, se refracta prin imaginatia noastra pentru totdeauna. Unele amintiri sunt pentru eternitate!
Circ cu purici
"Se poate face un circ cu purici. Puricii trebuie dresaţi, primul lucru care trebuie făcut este să se obţină ca puricii să nu mai sară. Cum se ajunge aici? Se pun puricii sub un pahar. Puricii încearcă să sară, se lovesc de sticlă, cad la loc. Dintr-un anumit moment, ei nu mai sar. Paharul poate fi ridicat. Şi iată-i pe purici avansând încet, prostiţi; ei pot fi împinşi cu degetul, se poate sufla peste ei, nu mai sar." Eugen Ionescu Prezent Trecut, Trecut Prezent
Supa de lighioante salbatice
-„Veniti sa luati supa asta de lighioante!” Asa am izbucnit cand am vazut portia de nesecat de supa de mariscos (adica ceva fructe de mare) pe care incerca zadarnic sa o „absoarba” Mirela. Cand te uitai in ea parca vedeai ochi care se miscau, nu m-ar fi mi mirat sa fi vazut o broscuta inotand prin ea, si sa sara de acolo. Asadar Mirela, dupa o lupta acerba (avand in vedere ca e mare amatoare de „fructe de mare”), a abandonat si mi s-a facut mila de ea si i-am dat cativa cartofi prajiti cu friptura de la mine ca altfel ar fi ramas flamanda.
Din provincia de la Ultima Esperanza
-si astfel s-a incheiat si calatoria cu bicicletele pe care le-am abandonat in Puerto Montt de unde am zburat si mai in sud la Punta Arenas in sudul Patagoniei, Provincia de la Ultima Esperanza
-iata-ne ajunsi si in lumea sudica sub paralela 53g, o lume austera, australa si aparte. Aicea soarele apune la ora 10PM si se intuneca d-abia pe la 11PM. Am un sentiment ciudat ca ma aflu oarecum la capatul lumii aicea in Patagonia (adica locul celor cu picioare mari, asa a denumit-o Magellan cand a vazut urmele indienilor bastinasi in noroi Que patagon!).
Nu este un loc unde sa traiesti usor (vant, frig, pustiul din pampas, munti, ghetari si iara frig si vant), dar are oarecum un gust aparte, o nuanta inedita de salbaticie, un sentiment de capatul lumii. Aicea esti mai aproape de Polul Sud decat de capitalele Buenos Aires sau Santiago si asta spune mult.
-iata-ne ajunsi si in lumea sudica sub paralela 53g, o lume austera, australa si aparte. Aicea soarele apune la ora 10PM si se intuneca d-abia pe la 11PM. Am un sentiment ciudat ca ma aflu oarecum la capatul lumii aicea in Patagonia (adica locul celor cu picioare mari, asa a denumit-o Magellan cand a vazut urmele indienilor bastinasi in noroi Que patagon!).
Nu este un loc unde sa traiesti usor (vant, frig, pustiul din pampas, munti, ghetari si iara frig si vant), dar are oarecum un gust aparte, o nuanta inedita de salbaticie, un sentiment de capatul lumii. Aicea esti mai aproape de Polul Sud decat de capitalele Buenos Aires sau Santiago si asta spune mult.
Ciudatenii de prin America de Sud
-stiati ca aicea hartia igenica dupa ce este folosita este aruncata la gunoi? Mda, Don Quixote a ramas si el putin perplex de aceasta traditie intalnita peste tot prin America de Sud si a carei logica nu prea o intelege. Se pare ca intr-un mod inexplicabil tevile nu sunt in masura sa duca si refuzul uman si cel de natura lemnoasa, cu toate ca intr-un mod f. stiintific hartia igenica in contact cu apa se dezintegreaza complet in cateva minute. Eh, curiozitati din astea din lumea aceasta cu capul in jos! :)
Priveste lumea prin ochii mei
Exista o parte pe care nu o vedeti, nu o cunoasteti si nu o veti intelege niciodata pana nu va aflati acolo pe acel drum prafuit la granita dintre uman si inuman. Ceea ce nu reiese niciodata din poze este suferinta, chinul, greul pe de o parte dar si extazul, aerul inmiresmat, gustul triumfului in linistea din adancul padurii. Unele poze par idilice dar ascund atatea lucruri invizibile voua precum caldura sau frigul din ziua aceea, mustele vorace, vantul potrivnic si panta aceea care urca la nesfarsit si pe care aparatul foto are tendinta sa o faca oarecum orizontala. Dar si diametral opus nu gustati triumful victoriei de a urca un deal ce pare imposibil, cand rotile-ti aluneca in gol si picioarele-ti cer indurare, sau parfumul florilor si sipotul raului, trilurile de pasari tulburand linistea apusului de soare. Voi nu puteti vedea lucrurile ascunse in imagine pe care numai eu le stiu. Pentru mine fiecare imagine capteaza o esenta, imi sopteste cu vorbe de neinteles pt altii, ma transpune in lumea aceea. Fiecare imagine este o lume pe care am trait-o, este o lume pe care am simtit-o cu fiecare picatura de sudoare, este o lume pe care numai eu o pot intelege cu adevarat. Daca se zice ca o imagine iti vorbeste intr-o mie de cuvinte, pentru cel care ia acea imagine, ii vorbeste in milioane.
A fi sau a nu fi?
Nu trebuie sa vrei nimic altceva decat nimicul care e in tine.
A fi sau a nu fi? Nici una nici alta.
Emil Cioran
A fi sau a nu fi? Nici una nici alta.
Emil Cioran
Pasiune
Nu înţeleg cum pot exista oameni indiferenţi în această lume, cum pot exista suflete care nu se chinuiesc, inimi care nu ard, simţiri care nu vibrează, lacrimi care nu plîng. Ar trebui să fie interzişi spectatorii şi toţi acei care din distanţă fac o virtute.
Emil Cioran ¨Cartea Amagirilor¨
Emil Cioran ¨Cartea Amagirilor¨
Tribut Cioran
Suferinţa este o cale de separare, de disociere, este o forţă centrifugală ce te detaşează de sâmburele vieţii, de centrul de atracţie al lumii, de unde totul tinde să se unifice în iubire şi intimitate. ¨
Emil Cioran Pe Culmile Disperarii
Emil Cioran Pe Culmile Disperarii
marţi, ianuarie 23, 2007
Durerea ce se uita
-e si dupa cateva zile de liniste a venit momentul sa reintram in Chile si drumul cel mai direct era peste 3 lacuri cu vaporasul si bineinteles si cateva drumuri in parte neasfaltate. Ca sa vezi ce repede uita omul suferinta si durerea! Cred ca e un reflex natural de supravietuire ca altfel n-am mai intreprinde nimic. Puteam sa jur ca nu mai vreau sa vad drum nepavat si totusi... Se face ca dupa o croaziera placuta pe primul lac am avut de mers pe un mic drum nepavat de numai 3km pana la urmatorul lac. Nici o problema! A fost chiar dragut, destul de drept si plin de flori, parca ne-a adus aminte putin de Cuba si de jungla. De aici a urmat o alta mica croaziera si pe urma CALVARUL!
-de aicea pana la cel de-al treilea lac erau 27km de chin. Cu riscul de a ma repeta, am suferit iarasi ca niste caini, in lumea dintre 2 lumi (adica la granita dintre Argentina si Chile) pe un urcus de 2km atat de abrupt si de alunecos ca d-abia am reusit cu chiu cu vai sa impingem bicicletele pana in varf la cam 1000m in alt. Eh de aicea a urmat coborarea! Ce placere, nu? NU! A fost o coborare de credeam ca n-o sa ajungem intr-o bucata. Efectiv un drum din acela rupt de munte, pe care treceau doar cateva camioane si autobuzele ce duceau restul turistilor dintr-o parte-n alta. Ni se topeau efectiv placutele de frana (mergeai aproape continuu cu franele puse ca n-aveai alta sansa), derapam peste tot, ne „asasinau” si mustele acelea imense, mai si picam din cand in cand, chin, chin, chin...
Cand dupa vreo 5h de coborare „kamikaze” am ajuns in Peulla terminati (saracuta Kiki cred ca a picat de vreo 5 ori) la o altitudine de sub 200m, parca nu ne venea sa credem ca sunt teferi si nevatamati. O alta zi pe care sper sa n-o uit niciodata, desi incep sa am dubii: ca imediat ce te vezi cazat cu cortul (nu ne-am rasfatat la hotelul de $124/noapte) si cu ceva mancarica calda in burtica parca uiti de toate. Asa am ajuns si pe malul lacului Todos los Santos sa ne spalam pacatele si sa ne purificam prin suferinta.
-de aicea pana la cel de-al treilea lac erau 27km de chin. Cu riscul de a ma repeta, am suferit iarasi ca niste caini, in lumea dintre 2 lumi (adica la granita dintre Argentina si Chile) pe un urcus de 2km atat de abrupt si de alunecos ca d-abia am reusit cu chiu cu vai sa impingem bicicletele pana in varf la cam 1000m in alt. Eh de aicea a urmat coborarea! Ce placere, nu? NU! A fost o coborare de credeam ca n-o sa ajungem intr-o bucata. Efectiv un drum din acela rupt de munte, pe care treceau doar cateva camioane si autobuzele ce duceau restul turistilor dintr-o parte-n alta. Ni se topeau efectiv placutele de frana (mergeai aproape continuu cu franele puse ca n-aveai alta sansa), derapam peste tot, ne „asasinau” si mustele acelea imense, mai si picam din cand in cand, chin, chin, chin...
Cand dupa vreo 5h de coborare „kamikaze” am ajuns in Peulla terminati (saracuta Kiki cred ca a picat de vreo 5 ori) la o altitudine de sub 200m, parca nu ne venea sa credem ca sunt teferi si nevatamati. O alta zi pe care sper sa n-o uit niciodata, desi incep sa am dubii: ca imediat ce te vezi cazat cu cortul (nu ne-am rasfatat la hotelul de $124/noapte) si cu ceva mancarica calda in burtica parca uiti de toate. Asa am ajuns si pe malul lacului Todos los Santos sa ne spalam pacatele si sa ne purificam prin suferinta.
Legea lui Cole
¨Cantitatea de inteligenţă este constantă pe pământ; populaţia este în continuă creştere.¨Legea lui Cole (din genul Murphologie)
Traducere Yeats
¨Mi-aş vrea veşmântul rupt din cerul pur,
Ţesut din aur şi argint şi umbre,
Tivit cu soare, noapte şi azur,
Şi cu paing de raze şi penumbre,
Şi la picioare-aş vrea să ţi-l aştern,
Dar sunt sărac - şi nu am decât vise!
Să calci uşor când visele se cern,
Căci calci pe vise - şi pot fi ucise!¨
W.B.Yeats
Ţesut din aur şi argint şi umbre,
Tivit cu soare, noapte şi azur,
Şi cu paing de raze şi penumbre,
Şi la picioare-aş vrea să ţi-l aştern,
Dar sunt sărac - şi nu am decât vise!
Să calci uşor când visele se cern,
Căci calci pe vise - şi pot fi ucise!¨
W.B.Yeats
Primii pasi prin Patagonia Argentiniana
- Ne-am flendurit putin prin Argentina unde am trecut prin cateva orasele turistice precum San Martin de los Andes, Villa de Angostura si San Carlos de Bariloche si ne-au coplesit putin preturile la cazare cu mult mai piperate decat in Chile. In plus erau si o groaza de turisti, marea majoritate autohtoni ca nici macar nu gaseai locuri. In sfarsit dupa ziua precedenta aventuriera, ar mai fi urmat una cu o portiune nepavata (intr-adevar mai scurta) dar ne-am decis ca ne-a ajuns si impreuna cu un alt cuplu de brazilieni pe care i-am intalnit in oras ne-am cocotat bine-mersi in autobuz si dusi am fost. Sa ne fi vazut ce „ranjete” de satisfactie aveam pe fata cand ne uitam pe geam si vedeam ce traseu neasfaltat oribil ne-ar fi asteptat plin de urcusuri si de masini care-i umpleau pe cei cativa biciclisti si drumeti cu rucsacul pe care i-am vazut din cap si pana-n picioare de praf. In Angostura nici macar nu se gasea cazare fara vreo $60-70/noapte asa ca am pus si cortul in actiune pentru prima oara in America de Sud.
Pe urma a urmat o zi relativ placuta de la Angostura la Bariloche pe un drum pavat dar cu oarece trafic si in plus cand a fost sa intram in Bariloche ne-a intampinat un vant patagonic de mai ca nu ne sufla jos de pe biciclete. Aicea iar un orasel dragutel turistic (toate sunt gen statiuni de ski cu putina aliura germano-europeana) cu multe vile de lemn pline de flori.
Pe urma a urmat o zi relativ placuta de la Angostura la Bariloche pe un drum pavat dar cu oarece trafic si in plus cand a fost sa intram in Bariloche ne-a intampinat un vant patagonic de mai ca nu ne sufla jos de pe biciclete. Aicea iar un orasel dragutel turistic (toate sunt gen statiuni de ski cu putina aliura germano-europeana) cu multe vile de lemn pline de flori.
O lume ceare se aseamana
-e ciudat sa calatoresti prin lume si sa vezi cum totul devine omogen, cum toata lumea devine aglomerata cu masini, inundata cu reclame, umpluta pana la refuz cu produse, cum toti oamenii isi doresc acelasi lucru fara sa realizeze vreodata ce pierd. Si pierd enorm! Cand copilul incepe sa aleaga o sticla de Coca-Cola, un hamburger cu cartofi prajiti si mai stiu eu ce dulciuri chimicale, atunci stii ca traiesti intr-o lume iremediabil pierduta, o lume care s-a despartit pentru totdeauna de natural de sucul proaspat stors de portocale, de mancarea autohtona si de fructa care a fost desertul pt. atata timp. Oare cat timp va dura ca si aceasta lume sa inteleaga cu adevarat ce a pierdut? Oare cand vom intelege cu totii pretul progresului? Poate numai cand vom fi cu totii obezi si suferinzi de cancer!
Bun venit in Republica Argentina si inca o gura de praf:
-din Puerto Fuy am traversat lacul Pirihueco cu ferry-ul (singurul mod posibil) si ne-am lansat pe inca un drum nepavat de vreo 45km pe care n-am sa-l uit usor. Aveam optiunea sa luam un ferry pana la St Martin de los Andes, dar pleca numai la ora 5PM, cam tarziu pt. gusturile noastre. Asa ca ne-am aventurat pe acest drum care pe masura ce inaintam devenea din ce in ce mai prost. In plus in caldura infernala de la miezul zilei, transpiratia noastra era „impodobita” cu pulberea de praf pe care ne-o aruncau in ochi, cu o placere diabolica, masinile care treceau pe langa noi in viteza ca la raliu (si culmea era ca erau si multe.) La figurat parca mergeai cu bicicleta prin ceruri, printre nori, numai ca realitatea crunta era ca ne taram prin cucuieti de munte si prin nori de praf, dar de, fara simtul umorului, drept ciclist, esti pierdut! Din pacate umorul pe moment nu e spontan el vine retrospectiv o data cu uitarea, care ne ajuta sa continuam mai departe.
N-am sa uit cum ne alunecau rotile in gol pe acele pante infernale care urcau la nesfarsit, n-am sa uit acele serpentine atat de abrupte incat chiar impingand bicicleta ne alunecau picioarele in gol, n-am sa uit mustele acelea agasante (din fericire o specie ceva mai micuta decat cele din Chile, dar orisicum), n-am sa uit praful acela care ne intra in ochi, n-am sa uit gropile acelea care ne faceau sa ne simtim ca si cum mergeam pe teren minat. A fost ceva ce nu poate fi transpus in cuvinte. Nu-mi vine sa cred ca Mirela a reusit sa suporte tot acest chin si sa nu-si piarda cumpatul. Era suficient sa aduca la lacrimi orice om fara o tarie psihologica aparte.
Noroc ca din experienta mea vasta din aceasta calatorie, aceste momente nu ma doboara, nu ma dau batut in fata greului ci dimpotriva starneste in mine o pofta nebuna de a trece peste aceste dificultati la orice pret. Parca reusesc intr-un mod inexplicabil sa am acces la o sursa ascunsa de energie, care-mi da puterea sa trec peste ceea ce la prima vedere pare imposibil. Intri intr-un mod de supravietuire, in acel moment cand iti dai seama ca lupta e crancena si ca, neavand alte optiuni, inaintezi la orice pret, cu speranta ca intr-un final si acest calvar se va termina. Va place cum ma laud in gura mare? Well, de bine de rau am trecut si peste asta si dupa peste 5ore de mers pe drum minat si cea mai inceata viteza medie de pana acuma (cam 9km/h) am ajuns cu bine in San Martin de los Andes.
N-am sa uit cum ne alunecau rotile in gol pe acele pante infernale care urcau la nesfarsit, n-am sa uit acele serpentine atat de abrupte incat chiar impingand bicicleta ne alunecau picioarele in gol, n-am sa uit mustele acelea agasante (din fericire o specie ceva mai micuta decat cele din Chile, dar orisicum), n-am sa uit praful acela care ne intra in ochi, n-am sa uit gropile acelea care ne faceau sa ne simtim ca si cum mergeam pe teren minat. A fost ceva ce nu poate fi transpus in cuvinte. Nu-mi vine sa cred ca Mirela a reusit sa suporte tot acest chin si sa nu-si piarda cumpatul. Era suficient sa aduca la lacrimi orice om fara o tarie psihologica aparte.
Noroc ca din experienta mea vasta din aceasta calatorie, aceste momente nu ma doboara, nu ma dau batut in fata greului ci dimpotriva starneste in mine o pofta nebuna de a trece peste aceste dificultati la orice pret. Parca reusesc intr-un mod inexplicabil sa am acces la o sursa ascunsa de energie, care-mi da puterea sa trec peste ceea ce la prima vedere pare imposibil. Intri intr-un mod de supravietuire, in acel moment cand iti dai seama ca lupta e crancena si ca, neavand alte optiuni, inaintezi la orice pret, cu speranta ca intr-un final si acest calvar se va termina. Va place cum ma laud in gura mare? Well, de bine de rau am trecut si peste asta si dupa peste 5ore de mers pe drum minat si cea mai inceata viteza medie de pana acuma (cam 9km/h) am ajuns cu bine in San Martin de los Andes.
Prin Pullingue si Lacul Panguipulli:
-eh, ca de aici a intervenit greul, a inceput drumul nepavat si am devenit „pranzul” favorit a mustelor negre ucigaje, adevarati balauri inaripati care „bazaiau” fioros in jurul nostru. Te scoteau din minti, mai ales ca nu ne puteam apara incercand din greu sa urcam acele dealuri interminabile si pe care cauciucurile noastre netede derapau in nestire. In plus mai trecea si cate un autobuz ceva si ne mai „oferea” cate o gura de praf. Asa ca dupa o asemenea cura de cateva ore, ne-am cat saturat de aceste delicii regionale si Mirela a reusit sa faca auto-stopul si ne-a luat un autobuz, cu tot cu biciclete, pana la uitatul satuc chilean Puerto Fuy. Phew! Am rasuflat usurati de asa bafta pe capul nostru si am sarbatorit succesul zilei cu o bere rece in cam singurul restaurant din acest loc.
Prin Region de Lagos
-am pornit in sfarsit la drum cu bicicleta in „Region de Lagos”. Interesant a fost ca ne-a intampinat oarecum un peisaj montan, pastoral ce aducea foarte mult cu cel din Romania. Pe alocuri „rasarea” cate un laculet linistit, oile pasteau nestingherite, inaintam incet printre dealuri verzi impadurite si „la umbra” vulcanului fumegand Villarrica. Mi s-a parut ciudat sa remarc ca si aicea era plin de nemti (vedeai dupa numele de familie afisate) ca si in British Columbia, peisajul semanand oarecum cu cel din Bavaria/Padurea Neagra. Dupa cateva ore de hoinarit prin caldura, pe un drum cotit care tot urca-cobora si atacati de niste muste imense, ne-am oprit intr-un satuc linistit pe malul lacului Calafquen si ne-am cazat la un hospedaje (un fel de pensiune) care era exact acelasi pret ca si un loc de camping, asa ca n-a fost grea alegerea (cam 8000pesos/camera si $1USD=520Peso Chileni, iar 1L benzina e cam 590Pesos, 1 bere litru = 1000Pesos).
luni, ianuarie 15, 2007
Peste Tropicul Capricornului ca vijelia
Am trecut peste Tropicul Capricornului ca o vijelie cu autobuzul dinspre Calama si cu o oprire minima in Santiago si pe urma iarasi la drum val-vartej pana in zona lacurilor din Chile. Adica in alte cuvinte, tumefiati, dupa vreo 30h de calatorit am ajuns si noi in Villarrica, Region de Lagos.
Dar oare cine nu simte o mica emotie sa stie ca a trecut oare peste Tropicul Capricornului? Acea linie invizibila precum Ecuatorul care separa zonele climaterice pe pamant, orisicum ceva ce merita mentionat.
Aicea ne-a intampinat un climat temperat, oarecum asemanator cu cel pe care il cunoastem cu totii si impetuosul vulcan Villarrica (impresionat cu un ghetar pe cap si fumegand).
"Intregul tau trecut e ca un somn lung pe care l-ai fi dat uitarii daca n-ar fi fost visul. Ai fi uitat si visul daca n-ar fi fost memoria, dar amintirea lui ti-a intrat in sange si sangele e ca un ocean ce spala totul in afara de ceea ce este nou si mai substantial decat chiar viata: REALITATEA." Henry Miller Tropicul Capricornului
Dar oare cine nu simte o mica emotie sa stie ca a trecut oare peste Tropicul Capricornului? Acea linie invizibila precum Ecuatorul care separa zonele climaterice pe pamant, orisicum ceva ce merita mentionat.
Aicea ne-a intampinat un climat temperat, oarecum asemanator cu cel pe care il cunoastem cu totii si impetuosul vulcan Villarrica (impresionat cu un ghetar pe cap si fumegand).
"Intregul tau trecut e ca un somn lung pe care l-ai fi dat uitarii daca n-ar fi fost visul. Ai fi uitat si visul daca n-ar fi fost memoria, dar amintirea lui ti-a intrat in sange si sangele e ca un ocean ce spala totul in afara de ceea ce este nou si mai substantial decat chiar viata: REALITATEA." Henry Miller Tropicul Capricornului
Missing in Action
Salutare amigos,
se pare ne vom pierde in grandiozitatea parcului national Torres del Paine, cel mai renumit din America de Sud, pentru circa 7-8zile fara acces la Internet, deci nu va ingrijorati.
Numai bine din indepartata Patagonie,
Mircea si Mirela
se pare ne vom pierde in grandiozitatea parcului national Torres del Paine, cel mai renumit din America de Sud, pentru circa 7-8zile fara acces la Internet, deci nu va ingrijorati.
Numai bine din indepartata Patagonie,
Mircea si Mirela
sâmbătă, ianuarie 13, 2007
Scuze
N-am decat sa-mi cer scuze dar am avut parte de cateva zile grele in care nu mai aveam nici un chef sa scriu jurnale la sfarsitul zilei. Asa se face ca am ramas oarecum in urma cu ele, azi am reusit sa-l aduc pe cel in engleza cat de cat la zi deci daca vreti ceva poze sau impresii puteti sa le vedeti acolo.
Am sa incerc sa-l aduc si pe acest jurnal la zi cat de curand. Maine zburam spre sud la Punta Arena pt. cateva saptamani cu rucsacul (aproape de Tierra del Fuego si sudul Patagoniei)
Scuze, dar suntem si noi in vacanta si nu-i totdeauna usor de scris toate aceste impresii, necesita timp
Hasta luego amigos!
Am sa incerc sa-l aduc si pe acest jurnal la zi cat de curand. Maine zburam spre sud la Punta Arena pt. cateva saptamani cu rucsacul (aproape de Tierra del Fuego si sudul Patagoniei)
Scuze, dar suntem si noi in vacanta si nu-i totdeauna usor de scris toate aceste impresii, necesita timp
Hasta luego amigos!
luni, ianuarie 08, 2007
Idei
Idealurile sunt ca stelele: s-ar putea sa nu le atingem,
dar ne pot calauzi in viata.Esti inteligent daca nu crezi decat jumatate din ceea ce auzi; esti intelept daca sti care jumatate!Succesul nu este niciodata final, iar infrangerea nu este niciodata fatala; ceea ce ramane in ultima instanta este curajul . Poti pierde banii - e rau. Poti pierde un prieten - e si mai rau. Dar daca ti-ai pierdut curajul si speranta - ai pierdut aproape totul.
dar ne pot calauzi in viata.Esti inteligent daca nu crezi decat jumatate din ceea ce auzi; esti intelept daca sti care jumatate!Succesul nu este niciodata final, iar infrangerea nu este niciodata fatala; ceea ce ramane in ultima instanta este curajul . Poti pierde banii - e rau. Poti pierde un prieten - e si mai rau. Dar daca ti-ai pierdut curajul si speranta - ai pierdut aproape totul.
Prin Calama si Chuquicamata
-din San Pedro de Atacama ne-am hotarat sa plecam din caldura desertului si sa cautam un „trai” mai racoros in partea de sud din Chile si anume in pitorescul Lago District. Numai ca aceasta zona se afla la cateva mii de kilometri mai la sud, asa ca hop-top ne-am urcat iarasi intr-un autobuz si am plecat spre o localitate din apropiere mai mare si mai putin turistica numita Calama.
-aicea avand in vedere ca bus-ul nu pleca decat cu seara spre Santiago am avut prilejul sa vedem si cea mai mare mina de cupru din lume la Chuquicamata. Era ceva urias: aveau niste basculante imense ca Mirela era complet eclipsata de o roata si cu toate acestea in haul urias care ni se deschidea la picioare aceste basculante capabile sa care 400tone de piatra pareau ca niste minuscule furnicute. Deci acest hau avea cam 900m adancime, cam 5km lungime si vreo 2.5km latime.
Prin desertul Atacama
-asa se faca ca proaspeti treziti in anul nou (da, de unde! Ca eram inca ametiti dupa petrecerea de anul nou, vina sampaniei de ananas) ne-a trecut prin cap ideea breaza sa mergem putin cu bicicletele prin jur (da, admit ca n-a fost cea mai stralucita ideea a anului, dar e doar inceputul :). S-apoi vai de capul nostru ca ne-am gatit!
Era caldura uscata si torida din mijlocul desertului Atacama si la cele nemiloase 30g+ ne-am parlit bine cu tot cu palaria pe ochi si cu protectia solara etc. etc. In plus si peisajul era destul de iesit din comun, oarecum lunar (dealtfel in apropiere chiar se numea Valle de la Luna) arid si sterp prin albia acestui rau care ne-a oferit singurul moment de racoare cand nemairezistand la caldura m-am aruncat sa ma racoresc. Si hop! M-a prins de fund un pirana! Sa-l fi vazut pe eroul dumneavastra sarind intr-un picior cu un pirana de fund, care nu-i dadea drumul nicidecum. Si deci in loc sa merg cu la pescuit, m-a pescuit el pe mine! Eu urlam, el ranjea printre dintii lui mari si urati si Mirela radea in hohote la tot acest spectacol grotesc. Hey, glumesc nu exista pirana pe aicea, vroiam doar sa vad daca mai dati atentie, sau cititi printre randuri. :-) Asa ca ne-am intors inapoi la hotel intr-un stadiu intre parliti si racoriti, dar mai mult parliti si ne-am racorit cu un dus si ceva batidoes (milkshakes) si felii de ananas, ca sa uitam putin de nemilosul desert Atacama.
Revelionul in San Pedro de Atacama, Chile
-Chileni au un obicei interesant. In noaptea de anul nou isi ard pacatele! Mai explicit: la miezul noptii ard niste papusi imense din paie si o data cu ele si niste notite pe care sunt insemnate grijile, pacatele, durerile de care vor sa se desparta in noul an! Asa se face ca de anul nou am asistat la adevarate spectacole saltimbace cu dansatori cu torte, jongleori cu foc si papusi in flacari. Strazile au fost cu mult mai animate decat ma asteptam si atat turistii cat si localnicii se contopeau omogen in adancul acestei ultime/prime nopti a anului. Toti se imbratisau, isi urau „Feliz Ano Nuevo!” cu o sticla de sampanie in mana si nici macar politia (Carabineros) nu se sinchisea.
-asa se face ca si noi la randul nostru ne-am distrat de minune impreuna cu un cuplu de cehi si 2 nemtoaice avand o cina trainica la hotel (mersi Mirela a fost super) urmata de ceva bauturica si desert si culminand cu un bar de anul nou si ceva dansat.
Pot astfel incheia prin a spune ca am avut un Revelion reusit si ca nu prea ne-a lipsit frigul si zapada, aicea in inima desertului Atacama in Chile!
Socul de a intra in Chile
-am simtit oarecum un soc de a intra in Chile, de a vedea drumuri pavate, semne de circulatie, semne de civilizatie. Parca si aerul era altfel. In plus si preturile nu mai erau aceleasi, aicea nu mai eram boierii din Bolivia.
-si ne-au luat cam tare din start. In primul rand nu vroiau sa transporte bicicletele cu autobuzul, au fost in final aduse cu o furgoneta si pe urma la vama ne-au pus sa deschidem bagajele ca nu cumva sa avem cine stie ce fructe, frunze de coca, sau mai stiu eu ce produs de origine animala. Si pana la urma n-au dat de carnatii lui Mirela de care uitasem si eu m-am infruptat din ultima bucata de branza ca miroseam tot de parca d-abia iesisem de la stana!
-in sfarsit nu e usor sa te adaptezi la o noua tara, mai ales cand te afli in caldura innebunitoare din desertul Atacama pe undeva la peste 2000m (asta iar a fost o experienta interesanta ca venind din frigul din Bolivia la peste 4000m am coborat in mai putin de o ora 2000m si temperatura a crescut de la 10gC la 30gC).
miercuri, ianuarie 03, 2007
Legenda vulcanului Licancabur
-acest vulcan conic si impresionant la 5930m sta drept strajer la Laguna Verde, un lac mineral de un verde emerald la approx. 5000m. Legenda spune ca incasii fortau tinerii barbati sa urce acest varf si sa inghete de frig pe varf, drept sacrificiu zeilor. Se pare ca si acum pe varful vulcanului se afla un misterios mormant incas.
Geysers la rasarit de soare
-in ultima zi ne-am trezit la 4AM sub un cer aprins de stele. Nu mica mi-a fost surpriza sa vad „Carul Mare" jos de tot la linia orizontului, iar „Steaua Polara" invizibila dedesubt si satisfactia de a vedea „Crucea Sudului" cu mult mai mare decat mi-o inchipuiam. E ciudat cat de mult poate sa te influenteze o experienta atat de simpla, dar plina de semnificatii.
-de aicea am gonit prin noapte pana la niste geysers care bolboroseau si fumegau nestinghereti, in aceasta zona vulcanica. A fost o placere sa vedem rasaritul de soare prin acest abur atotacaparator. Mi-a adus aminte de Yellowstone National Park.
-de aicea am gonit prin noapte pana la niste geysers care bolboroseau si fumegau nestinghereti, in aceasta zona vulcanica. A fost o placere sa vedem rasaritul de soare prin acest abur atotacaparator. Mi-a adus aminte de Yellowstone National Park.
Lagunele cu flamingoes
-n-am sa pot uita usor lagunele acelea multicolore si pline de sare, in care „pasteau" linistiti flamingoes de o culoare roza-ireala. Nu mi-am inchipuit vreodata ca aceste pasari pot trai in aceste conditii austere la o asemenea altitudine in Bolivia (pt. mine aceste pasari traiau in inima Africii nu in muntii si desertul din America de Sud).
Experienta 4x4
-intreaga calatorie parca a fost parte din cursa Paris-Dakhar. Toate aceste masini de teren Toyota Land Cruiser 4x4 goneau pline de turisti prin inima desertului, pe niste drumuri care numai drumuri nu se puteau numi cateodata, pline de bolovani, alunecari de teren si la o panta de credeam ca acolo ramanem impotmoliti. In sfarsit a fost o experienta aparte sa gonesti prin desert de sare sau de nisip, la altitudini de pana la 5000m cu aproape 100km/h.
Din satucul San Juan
-imaginati-va un mic paradis in inima muntilor din Bolivia, un loc inghetat intr-alt timp: unde lamele pasc fara grija, unde drumurile sunt prafuite si intortocheate, unde bisericuta este atat de micuta, din pamant si acoperita cu paie, un loc unde copiii se joaca desculti printre casele din pamant si paie. O viata extrem de simpla, aproape neschimbata de sute de ani, o viata ce parea cu mult mai spirituala in sufletul muntilor, intr-o liniste netulburata de masini si scaldata in acea lumina difuza si aurie, parca mai vie ca niciodata.
Nu pot spune ca viata era usoara avand in vedere ca la 4000m nu dispuneau de electricitate decat cateva ore cand se innopta, iara mancarea consta din carne de llama, oaie si ceva cartofi si quinua (nu tu fructe si alte luxuri, cu toate ca Coca-Cola si alte prostii patrunsesera si in aceasta lume).
O alta experienta de neuitat a fost sa-i ofer unei fetite timide (nu s-a lasat fotografiata) o mica plimbare pe bicicleta mea si sa simti bucuria aceea de nedescris din inima unui copil cand vede ceva nou si inedit.
Nu pot spune ca viata era usoara avand in vedere ca la 4000m nu dispuneau de electricitate decat cateva ore cand se innopta, iara mancarea consta din carne de llama, oaie si ceva cartofi si quinua (nu tu fructe si alte luxuri, cu toate ca Coca-Cola si alte prostii patrunsesera si in aceasta lume).
O alta experienta de neuitat a fost sa-i ofer unei fetite timide (nu s-a lasat fotografiata) o mica plimbare pe bicicleta mea si sa simti bucuria aceea de nedescris din inima unui copil cand vede ceva nou si inedit.
marţi, ianuarie 02, 2007
Probleme cu Internetul
Din pacate Internetul in Chile merge cu viteza luminii stinse!!! Asa ca pana nu vom gasi o conexie cat de cat omeneasca (platim $2/ora si nici macar nu merge, cel putin in Peru si Bolivia mergea si costa o fractiune din acest pret) jurnalul se va intrerupe.
Eventual vor fi intrari limitate doar la text!
Salutare tovarasi din Calama, Chile (in drum spre Santiago)
Eventual vor fi intrari limitate doar la text!
Salutare tovarasi din Calama, Chile (in drum spre Santiago)
Propuneri
Ne propuneti bucuria : dar cum s-o primim din afara? Caci daca ea nu creste din noi, nu izvoraste din rezervele si ritmul nostru interior, orice interventie exterioara este sterila.Emil Cioran
Salar de Uyuni
-o mare de sare, chiar mai mult un ocean de sare fara sfarsit. Atat de stralucitor ca te orbea, atat de alb incat intruchipa puritatea pura. Un desert ce ingloba „cel mai mare nimic imaginabil” din lume!
-aici am avut ocazia sa vedem un hotel din sare, complet echipat cu paturi, mese, scaune din cuburi imense de sare si doar cu acoperisul din paie.
-aici am avut ocazia sa merg putin cu bicicleta pe acest platou format din poligoane din sare, care scrasneau sub presiunea cauciucurilor. O experienta aproape extraterestra sa „aluneci” pe acest platou intr-o liniste mormantala spre orizonturi ce se pierdeau in zari.
Cred ca a fost cel mai ciudat loc prin care am mers cu bicicleta vreodata.
-aicea muntii pareau sa leviteze, o iluzie optica creata de acest desert de sare care actiona oarecum ca o oglinda imensa.
-aici am avut ocazia sa vedem un hotel din sare, complet echipat cu paturi, mese, scaune din cuburi imense de sare si doar cu acoperisul din paie.
-aici am avut ocazia sa merg putin cu bicicleta pe acest platou format din poligoane din sare, care scrasneau sub presiunea cauciucurilor. O experienta aproape extraterestra sa „aluneci” pe acest platou intr-o liniste mormantala spre orizonturi ce se pierdeau in zari.
Cred ca a fost cel mai ciudat loc prin care am mers cu bicicleta vreodata.
-aicea muntii pareau sa leviteze, o iluzie optica creata de acest desert de sare care actiona oarecum ca o oglinda imensa.
luni, ianuarie 01, 2007
Un tur de 3 zile pe 4 roti
-din Uyuni am pornit intr-un tur de 3 zile, impreuna cu alte 4 persoane, soferul si o bucatareasa sa exploram aceasta zona absolut inedita din vestul Boliviei cu o Toyota Land Cruiser 4x4. A fost o experienta de neuitat, o experienta atat de bogata incat imi este aproape imposibil sa o redau in cuvinte. Am sa incerc totusi sa sumarizez cateva din aceste momente si sper sa va faceti o idee cat de cat...
Legenda orasului Potosi
-un oras de renume mondial cu un munte de argint in spate, un oras cu faima de a fi unul dintre cele mai inalte orase din lume la 4070m si cu faima proasta de a fi devenit mormantul a mii si mii de oameni. Orasul care a creat expresia: „Valer un Potosi” – adica valoreaza un Potosi!
Legenda spune ca in 4 veacuri de exploatare, Spaniolii au extras atata argint incat ar fi putut construi un pod de argint din Bolivia pana in Spania si inca ar mai fi avut ceva sa transporte pe el.
Pretul acestei exploatari? Imens! Mii de indieni aborigeni au lucrat ca sclavi in adancul muntelui Cerro Rico, murind extenuati, din accidente si din pneumonia cauzata de praf (silicoza). Atunci spaniolii, vesnic insetati de profit, au importat milioane de sclavi din Africa ca munca de extragere sa continue in aceleasi conditii absolut inumane.
Ca sa va faceti o idee in 1572 a fost decretata o lege, Ley de la Mita, prin care orice Indian sau Negru la varsta de peste 18ani era obligat sa lucreze in strafundurile minei cate 12h ore pe zi pe un termen de 4 luni fara sa vada lumina zilei. Cand ieseau la suprafata dupa acest timp, erau nevoiti sa-si bandajeze ochii ca sa nu-si piarda vederea de la lumina soarelui. Majoritatea n-au supravietuit mult timp...
Legenda spune ca in 4 veacuri de exploatare, Spaniolii au extras atata argint incat ar fi putut construi un pod de argint din Bolivia pana in Spania si inca ar mai fi avut ceva sa transporte pe el.
Pretul acestei exploatari? Imens! Mii de indieni aborigeni au lucrat ca sclavi in adancul muntelui Cerro Rico, murind extenuati, din accidente si din pneumonia cauzata de praf (silicoza). Atunci spaniolii, vesnic insetati de profit, au importat milioane de sclavi din Africa ca munca de extragere sa continue in aceleasi conditii absolut inumane.
Ca sa va faceti o idee in 1572 a fost decretata o lege, Ley de la Mita, prin care orice Indian sau Negru la varsta de peste 18ani era obligat sa lucreze in strafundurile minei cate 12h ore pe zi pe un termen de 4 luni fara sa vada lumina zilei. Cand ieseau la suprafata dupa acest timp, erau nevoiti sa-si bandajeze ochii ca sa nu-si piarda vederea de la lumina soarelui. Majoritatea n-au supravietuit mult timp...
Abonaţi-vă la:
Postări (Atom)
