Prin Pullingue si Lacul Panguipulli:

-eh, ca de aici a intervenit greul, a inceput drumul nepavat si am devenit „pranzul” favorit a mustelor negre ucigaje, adevarati balauri inaripati care „bazaiau” fioros in jurul nostru. Te scoteau din minti, mai ales ca nu ne puteam apara incercand din greu sa urcam acele dealuri interminabile si pe care cauciucurile noastre netede derapau in nestire. In plus mai trecea si cate un autobuz ceva si ne mai „oferea” cate o gura de praf. Asa ca dupa o asemenea cura de cateva ore, ne-am cat saturat de aceste delicii regionale si Mirela a reusit sa faca auto-stopul si ne-a luat un autobuz, cu tot cu biciclete, pana la uitatul satuc chilean Puerto Fuy. Phew! Am rasuflat usurati de asa bafta pe capul nostru si am sarbatorit succesul zilei cu o bere rece in cam singurul restaurant din acest loc.