Bun venit in Republica Argentina si inca o gura de praf:

-din Puerto Fuy am traversat lacul Pirihueco cu ferry-ul (singurul mod posibil) si ne-am lansat pe inca un drum nepavat de vreo 45km pe care n-am sa-l uit usor. Aveam optiunea sa luam un ferry pana la St Martin de los Andes, dar pleca numai la ora 5PM, cam tarziu pt. gusturile noastre. Asa ca ne-am aventurat pe acest drum care pe masura ce inaintam devenea din ce in ce mai prost. In plus in caldura infernala de la miezul zilei, transpiratia noastra era „impodobita” cu pulberea de praf pe care ne-o aruncau in ochi, cu o placere diabolica, masinile care treceau pe langa noi in viteza ca la raliu (si culmea era ca erau si multe.) La figurat parca mergeai cu bicicleta prin ceruri, printre nori, numai ca realitatea crunta era ca ne taram prin cucuieti de munte si prin nori de praf, dar de, fara simtul umorului, drept ciclist, esti pierdut! Din pacate umorul pe moment nu e spontan el vine retrospectiv o data cu uitarea, care ne ajuta sa continuam mai departe.


N-am sa uit cum ne alunecau rotile in gol pe acele pante infernale care urcau la nesfarsit, n-am sa uit acele serpentine atat de abrupte incat chiar impingand bicicleta ne alunecau picioarele in gol, n-am sa uit mustele acelea agasante (din fericire o specie ceva mai micuta decat cele din Chile, dar orisicum), n-am sa uit praful acela care ne intra in ochi, n-am sa uit gropile acelea care ne faceau sa ne simtim ca si cum mergeam pe teren minat. A fost ceva ce nu poate fi transpus in cuvinte. Nu-mi vine sa cred ca Mirela a reusit sa suporte tot acest chin si sa nu-si piarda cumpatul. Era suficient sa aduca la lacrimi orice om fara o tarie psihologica aparte.


Noroc ca din experienta mea vasta din aceasta calatorie, aceste momente nu ma doboara, nu ma dau batut in fata greului ci dimpotriva starneste in mine o pofta nebuna de a trece peste aceste dificultati la orice pret. Parca reusesc intr-un mod inexplicabil sa am acces la o sursa ascunsa de energie, care-mi da puterea sa trec peste ceea ce la prima vedere pare imposibil. Intri intr-un mod de supravietuire, in acel moment cand iti dai seama ca lupta e crancena si ca, neavand alte optiuni, inaintezi la orice pret, cu speranta ca intr-un final si acest calvar se va termina. Va place cum ma laud in gura mare? Well, de bine de rau am trecut si peste asta si dupa peste 5ore de mers pe drum minat si cea mai inceata viteza medie de pana acuma (cam 9km/h) am ajuns cu bine in San Martin de los Andes.