-totul a inceput cu o calatorie indelungata cu avionul care m-a frecat de la Santiago la Buenos Aires de unde urma sa zbor invers spre Noua Zeelanda la ora 10:40PM, care pe urma s-a facut 12:00AM si intr-un final a devenit 3:30AM ca am pierdut si conexia de la Auckland la Wellington. Inchipuiti-va ca ne-au servit cina la ora 4AM, adica mai ca nu am adormit cu mancarea in gura.
-pe urma am schimbat si data ca am plecat vineri seara si am ajuns in Noua Zeelanda la 10AM duminica (cand de fapt in Canada ar fi 4PM sambata, sau 2PM in Buenos Aires) complet dat peste cap, ca orisicum suntem cu capul in jos pe aceasta parte a pamantului.
-la aeroport in Auckland a urmat o perchezitie minutioasa ca din lista pe care mi-o dadusera eu bifasem cam toate raspunsurile batatoare la ochi. Ai produse de origine animala? Mda, adica niste lapte praf uitat inca de prin British Columbia (p-asta l-au confiscat ca nu era sigilat). Ai produse de origine vegetala? Mda, adica ceai. Ai fost cu cortul in ultimele 30 de zile? Mda. Etc. etc. Cred ca singurele care ramasesera nebifate erau daca am tigari si alcool si arme periculoase (dintre care am omis bineinteles spray-ul meu cu piper, pe care nu l-am folosit niciodata si care nici nu cred ca functioneaza dar are un efect psihologic f. linistitor). Norocul meu e ca am fost inspirat si am spalat bicicletele ca daca le-ar fi vazut pline de noroi si prafuite, mi le-ar fi iradiat frumos (da de genul acela care le face sa sclipeasca noaptea) si m-ar fi taxat de m-ar fi uscat.
-in sfarsit, am reusit sa prind un alt zbor spre Wellington unde cu un „shuttle” (un microbuz) am reusit sa ajung intr-un final acasa la verisoara Mirelei, Cristina. Cica! Ca ea locuieste pe un varf de munte, sa-l numim metaforic Golgota, iar „shuttle-ul” m-a lasat la baza acestui varf de necucerit, deoarece pana la casa Cristinei, nu este decat o mica carare pietonala. Si dai maestre si urca Golgota cu 2 bicicleta si o cutie cat toate zilele. A scos sufletul din mine, noroc ca nu era la 3000m ca nu cred ca ar mai fi avut nici un oaspete (de-altfel mi-a spus ca unii prieteni cam evita sa mai vina pe la ei pe acasa, preferand sa se intalneasca „jos” la o cafenea). Whew, in sfarsit pot sa rasuflu si eu usurat, am ajuns in Noua Zeelanda.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu