marți, 30 ianuarie 2007
Ghetarul Grey: tacerea ce se rumpe, moment poetic
-acesta a fost momentul cel mai de neasteptat din Torres del Paine. Pe o zi oarecum mohorata, dar fara ploaie, am urcat o culme si imediat ce am dat coltul am vazut irealul lac Grey plin de ghetari si undeva la orizont, intinzandu-se spre nemarginire, de un albastru divin, ghetarul Grey. Pe fatetele acestui poliedru de gheata, incremenit de 12.000 mii de ani, se reflecta lumina rece intr-un joc de mreje si de lucii. Noi asistam tacuti la inceputul istoriei umane, din netraite vremuri, cand timpul incremenit in gheata se topea in prezent...
Prin tresaltari de apa si lumina sorbeam cu pofta cantecul tacerii se ce rumpe...
Prin tainele adancurilor mele, se rasfrangeau ecourile zilelor ce mor pe drumuri de pustie. Un val de dragoste si ura. Un rece val... Cu fiecare trosnet, cu fiecare picatura, tu viitor, aducator de lacrimi, nu frange a mea pleoapa c-o trista-ndurerare. Nu inunda umanul din a mea fire!
A amutit pamantul! Aducerile-aminte ma infioara! Eu sunt pribeag, far de hotar si fara de hodina. Soarele rosiatic s-a topit in gheata albastra. In lumina crepuscului se oglindeste inca ghetarul .
Prin tresaltari de apa si lumina sorbeam cu pofta cantecul tacerii se ce rumpe...
Prin tainele adancurilor mele, se rasfrangeau ecourile zilelor ce mor pe drumuri de pustie. Un val de dragoste si ura. Un rece val... Cu fiecare trosnet, cu fiecare picatura, tu viitor, aducator de lacrimi, nu frange a mea pleoapa c-o trista-ndurerare. Nu inunda umanul din a mea fire!
A amutit pamantul! Aducerile-aminte ma infioara! Eu sunt pribeag, far de hotar si fara de hodina. Soarele rosiatic s-a topit in gheata albastra. In lumina crepuscului se oglindeste inca ghetarul .
Impotriva asteptarilor
- cum se face ca uneori anumite locuri iti depasesc asteptarile, dar de cele mai multe ori majoritatea lasa de dorit? De ce cand ne imaginam unele locuri, de ce cand privim cu ochii mintii ne imaginam o lume mai intensa, mai aparte, mai ireala? Imaginatia noastra ce transcede rationalul este de multe ori inselata de realitate. Chiar ma intreb de multe ori ce va imaginati voi drept cititori cand cititi aceste randuri sau priviti anumite imagini? Orice v-ati imaginat, din pacate, va inselati! Realitatea este adeverirea unei clipe, unui sentiment aparte si este influentata de mii si mii de factori. Putem sa stam in fata acelei privelisti in 2 ani diferiti, in 2 zile diferite in 2 ore diferite si in functie si de starea noastra emotionala toate aceste „trairi” vor fi diferite si rareori precum inchipuite. Adevarul este ca cel mai bine este sa nu te astepti niciodata la nimic si sa nu-ti inchipui cum va fi ceva. Fara de asteptari, rareori vei fi dezamagit si de cele mai multe ori chiar vei fi placut surprins. Cartile postale mint!
Prin Valle del Frances
-azi am pornit prin valea „francezilor” dintre Campo Italiano si Campo Britanico (interesant ca oarecum are sens si geografic ca de la italieni trebuie sa treci pe la francezi ca sa ajungi la britanici). Aicea ne-au inspaimantat tunetele si fulgerele, dar mai specific tunetele si si mai exact acele zgomote seci ca niste tunete, cand se pravalea cate o bucata imensa de gheata din maiestuosii ghetari implantati in coasta muntilor. Acesti ghetari mirifici ce trimiteau adevarate puhoaie de apa rece la vale si declansau adevarate avalanse de gheata! Ceva intr-adevar deosebit cum n-am mai intalnit inca.
Torres del Paine sau Torre del Babel
-azi dupa o zi de ploaie rece si friguroasa, ne-am trezit cu putin soare si cu muntii cu varfurile inzapezite la orizont ce ne indemnau la drum. Asa se faca ca dupa micul dejun si minus rucsacii grei si imensi ce amenintau sa ne bage in pamant pana la brau (ca zmeul din povesti) am pornit usurel la drum spre faimoasele turnuri, Torres del Paine.
-incet-incet peste vai si peste dealuri, peste rauri si prin padure, printr-o mare de turisti de toate nationalitatile de parca mergeam sa vedem biblicul turn Babel, nu turnurile lui Paine, am ajuns dupa vreo 3ore si la ultimul urcus. Si ce urcus! Abrupt si alunecos printr-un grohotis interminabil si nu stiu ce ne-a venit ca am inceput sa urmarim un grup de francezoizi (ginta latina pesemne) care bineinteles ca au gresit drumul si ne mai dadeau si cu bolovani in cap, asa din prietenie. In sfarsit am zis ca noi o tinem pe romana noastra (dealfel am ramas si putini uimiti cand la urcare am intrat in vorba cu alti 2 romani ca sa vezi cat de multiculturala este zona si cat de raspindita influenta romanilor!) si zis-si-facut am regasit drumul cel bun (hmm, vorba vine ca nu era mare diferenta, dar cel putin aveam marcaj, cica!) si ne-am vazut si in varf, sau mai precis la „belvederea” spre Torres del Paine.
-Well, asa a ajuns Don Quixote al vostru sa stea „traznit” de frumusetea acestor 3 mori de vant (minus morisca si plus mult mult vant) pe care numai si le imaginase inainte din poze si alte surse mai mult sau mai putin credibile. Eh, cum realitatea nu e niciodata atat de „bogata” ca imaginatia eroului dumneavastra, pot spune ca am fost emotionat, dar n-am ramas „impietrit” ca baba Dochia (sau dupa alte legende frumoasa pastorita Dochia) la acest spectacol al naturii. Adevarul e ca atunci cand privesti pozele si te transpui cu mintea, nu simti si greul de a urca 4h si de a te „lupta” coate la coate cu toate natiile lumii (adica turistii) spre acest turn Babel, dar orisicum se pare ca acest parc mai are inca multe de oferit. Sa vedem in continuare...
-incet-incet peste vai si peste dealuri, peste rauri si prin padure, printr-o mare de turisti de toate nationalitatile de parca mergeam sa vedem biblicul turn Babel, nu turnurile lui Paine, am ajuns dupa vreo 3ore si la ultimul urcus. Si ce urcus! Abrupt si alunecos printr-un grohotis interminabil si nu stiu ce ne-a venit ca am inceput sa urmarim un grup de francezoizi (ginta latina pesemne) care bineinteles ca au gresit drumul si ne mai dadeau si cu bolovani in cap, asa din prietenie. In sfarsit am zis ca noi o tinem pe romana noastra (dealfel am ramas si putini uimiti cand la urcare am intrat in vorba cu alti 2 romani ca sa vezi cat de multiculturala este zona si cat de raspindita influenta romanilor!) si zis-si-facut am regasit drumul cel bun (hmm, vorba vine ca nu era mare diferenta, dar cel putin aveam marcaj, cica!) si ne-am vazut si in varf, sau mai precis la „belvederea” spre Torres del Paine.
-Well, asa a ajuns Don Quixote al vostru sa stea „traznit” de frumusetea acestor 3 mori de vant (minus morisca si plus mult mult vant) pe care numai si le imaginase inainte din poze si alte surse mai mult sau mai putin credibile. Eh, cum realitatea nu e niciodata atat de „bogata” ca imaginatia eroului dumneavastra, pot spune ca am fost emotionat, dar n-am ramas „impietrit” ca baba Dochia (sau dupa alte legende frumoasa pastorita Dochia) la acest spectacol al naturii. Adevarul e ca atunci cand privesti pozele si te transpui cu mintea, nu simti si greul de a urca 4h si de a te „lupta” coate la coate cu toate natiile lumii (adica turistii) spre acest turn Babel, dar orisicum se pare ca acest parc mai are inca multe de oferit. Sa vedem in continuare...
Razbunarea lui Kiki
-se pare ca Kiki (iapa mea ilustra si de mult nementionata) s-a suparat pe mine, ca pentru aceasta parte a calatoriei am lasat-o singurica (well, nu chiar, ca o are pe Miki, iapa Mirelei sa-i tina de urat) in Puerto Montt ca am zis ca pe aicea prin sudul Patagoniei avand in vedere vremea instabila si vantoasa si majoritatea drumurilor nepavate am sa mergem mai mult cu piciorul si eventual cu autobuzul/ferry-ul.
Eh, asa se face, ca o data ajunsi in parcul Torres del Paine am instalat cortul dis-de-dimineata si a inceput o ploaie marunta si rece care a tinut toata ziua pana s-a lasat cu intuneric. Si cum pe asemenea vreme nu prea ai ce face stateam amandoi ghemuiti in cort, incercand sa pastram oarece caldurica si si gatim ceva mancare insipida pentru cina in vestibul (ca afara le ploua inca) cand zbang! Chiar pe partea mea a cortului aud o lovitura puternica si aud ceva ricosand! Zic ce sa fie asta, in numele lui Don Quixote! Neavand chef de aventura, adica sa ies afara in frig si ploaie, m-am resemnat sa asum ca vantul puternic a smuls unul din piroanele de ancorare de la cort care la randul lui tensionat de sfoara de la cort o fi devenit un fel de OZN (obiect zburator neidentificabil!) si ne-a speriat.
Cand in sfarsit s-a oprit putin ploaia si am iesit sa ne spalam pe dinti, ghici ciuperca ce am vazut? Razbunarea lui Kiki! Obiectul zburator neidentificabil a fost de fapt o potcoava! Cum a ajuns sa zboare in directia cortului nostru, greu de spus, dar presupun ca are de-a face cu totii caii care pasteau linistiti prin jur printre corturi, avand in vedere ca nu era nici un turist pe afara prin ploaie care sa-i stinghereasca. Si cum se mai speriau din cand in cand si nechezau nervosi, probabil ca unul ne-a trimis si un cadou zburator, cu drag din partea lui Kiki, careia nu-i place sa fie lasata uitarii... Mersi Kiki, nu-ti face griji ca nu te-am uitat, cel putin nu a trecut prin cort, sau nu mi-a aterizat in cap. Acum avem si o potcoava agatata de cort sa ne poarte noroc ca asa se zvoneste nu!
Eh, asa se face, ca o data ajunsi in parcul Torres del Paine am instalat cortul dis-de-dimineata si a inceput o ploaie marunta si rece care a tinut toata ziua pana s-a lasat cu intuneric. Si cum pe asemenea vreme nu prea ai ce face stateam amandoi ghemuiti in cort, incercand sa pastram oarece caldurica si si gatim ceva mancare insipida pentru cina in vestibul (ca afara le ploua inca) cand zbang! Chiar pe partea mea a cortului aud o lovitura puternica si aud ceva ricosand! Zic ce sa fie asta, in numele lui Don Quixote! Neavand chef de aventura, adica sa ies afara in frig si ploaie, m-am resemnat sa asum ca vantul puternic a smuls unul din piroanele de ancorare de la cort care la randul lui tensionat de sfoara de la cort o fi devenit un fel de OZN (obiect zburator neidentificabil!) si ne-a speriat.
Cand in sfarsit s-a oprit putin ploaia si am iesit sa ne spalam pe dinti, ghici ciuperca ce am vazut? Razbunarea lui Kiki! Obiectul zburator neidentificabil a fost de fapt o potcoava! Cum a ajuns sa zboare in directia cortului nostru, greu de spus, dar presupun ca are de-a face cu totii caii care pasteau linistiti prin jur printre corturi, avand in vedere ca nu era nici un turist pe afara prin ploaie care sa-i stinghereasca. Si cum se mai speriau din cand in cand si nechezau nervosi, probabil ca unul ne-a trimis si un cadou zburator, cu drag din partea lui Kiki, careia nu-i place sa fie lasata uitarii... Mersi Kiki, nu-ti face griji ca nu te-am uitat, cel putin nu a trecut prin cort, sau nu mi-a aterizat in cap. Acum avem si o potcoava agatata de cort sa ne poarte noroc ca asa se zvoneste nu!
Turistii nostrii cei zdruncinati
-mi s-a parut comic sa-i fi vazut calare pe cai si cu rucsacul in spate si zgaltaiti de pareau ca mai mai o sa zboare din spinarea lor si o sa aterizeze in praf. Unul chiar incepuse sa alunece cu saua intr-o parte, atingand un unghi periculos ca si calul incepuse sa se sperie simtind ca ceva nu e in neregula. Noroc ca a intervenit ghidul ca altfel cine stie... Si toate astea in timp ce ghidul le dadea clasa cu miscari fluide si naturale, ca se vedea ca face asta de o viata.
Intrarea in mult-laudatul parc Torres del Paine:
-intrarea s-a facut la pe la orele 10AM trecute fix, pe o vreme din aceia ploioasa de se scurgea cerul pe pamant. Unde sa pleci pe o vreme ca asta in adidasi si cu namila aceea in spate (am inchiriat doar un singur rucsac imens cat toate zilele pentru mine iar Mirela mergea cu rucsacelul meu)? Asa ca ne-am ochit noi cu colt de iarba verde care aicea face cam $3500Pesos/persoana (adica cam $7) si ne-am ancorat casa noastra mobila cat ai zice peste. Ancorat zis si facut, pentru ca in noaptea precedenta (noroc ca eram la un hostel), a fost o furtuna patagonica ce ameninta sa darame tot orasul Puerto Natales asa ca am luat aminte!
-eh, ce-i de facut acuma? Afara ploua neincetat, s-a lasat cu frig si nu se vede mai nimic, in cort e caldut si se aude rapaitul stropilor de ploaie. Un rapait atat de molcom si toropitor incat am inceput sa le sforaim imediat. Bun venit in Torres del Paine.
-eh, ce-i de facut acuma? Afara ploua neincetat, s-a lasat cu frig si nu se vede mai nimic, in cort e caldut si se aude rapaitul stropilor de ploaie. Un rapait atat de molcom si toropitor incat am inceput sa le sforaim imediat. Bun venit in Torres del Paine.
miercuri, 24 ianuarie 2007
Dormi fara teama!
"Fericiţi cei ce dorm fără să se teamă de vise"
"Nu există pustiu; ci doar neputinţa noastră de a umple golul în care trăim."
Octavian Paler
"Nu există pustiu; ci doar neputinţa noastră de a umple golul în care trăim."
Octavian Paler
Nedand expresie gandurilor
Nedând expresie gândurilor care ţi se îmbulzesc la poarta vorbirii, ele se retrag de la sine şi descoperi cu bucurie că exprimarea lor nu era necesară.
Marin Preda
Marin Preda
Din lumea pinguinilor magelanici
-azi proaspeti ajunsi in Punta Arena, in ultima regiune din sudul Chile, ne-am si infipt sa vizitam o colonie de pinguini din apropiere. A fost ceva deosebit, mi-am dorit de mult sa vad pinguinii in lumea lor, pentru mine ei semnifica lumea antarctica, el fin del mundo, o lumea cea mai departe de realitatea mea.
-i-am admirat cum se „topaiau” pe acolo cu stangacie, asa micuti si grasuni. Pe urma „bebeii” toti cenusii si cu puf fin ca de puisori de gaina (doar in varsta de o luna, dar aproape la aceasi marime ca si parintii) ne priveau cu curiozitate. Ma gandeam cat de bine erau adaptati la aceasta lume a vanturilor australe, acele vanturi taioase ce sufla continuu dinspre ocean, de-ti ingheata sangele in vine (cred ca trebuie sa fi extrem de tare psihologic ca sa poti trai aicea unde vara temperatura coboara sub 10gC cu efectul vantului, eram paralizati de frig dupa 1 ora de plimabare). Orisicum o amintire de neuitat, pe malul oceanului cu acesti pinguini micuti (au cam 4kg si cam 30-50cm inaltime). Erau adorabili! Cateodata un cuvant care rasuna pentru mai putin de o secunda, sau o imagine pe care o privim pentru un moment, reverbereaza in sufletul nostru, se refracta prin imaginatia noastra pentru totdeauna. Unele amintiri sunt pentru eternitate!
-i-am admirat cum se „topaiau” pe acolo cu stangacie, asa micuti si grasuni. Pe urma „bebeii” toti cenusii si cu puf fin ca de puisori de gaina (doar in varsta de o luna, dar aproape la aceasi marime ca si parintii) ne priveau cu curiozitate. Ma gandeam cat de bine erau adaptati la aceasta lume a vanturilor australe, acele vanturi taioase ce sufla continuu dinspre ocean, de-ti ingheata sangele in vine (cred ca trebuie sa fi extrem de tare psihologic ca sa poti trai aicea unde vara temperatura coboara sub 10gC cu efectul vantului, eram paralizati de frig dupa 1 ora de plimabare). Orisicum o amintire de neuitat, pe malul oceanului cu acesti pinguini micuti (au cam 4kg si cam 30-50cm inaltime). Erau adorabili! Cateodata un cuvant care rasuna pentru mai putin de o secunda, sau o imagine pe care o privim pentru un moment, reverbereaza in sufletul nostru, se refracta prin imaginatia noastra pentru totdeauna. Unele amintiri sunt pentru eternitate!
Circ cu purici
"Se poate face un circ cu purici. Puricii trebuie dresaţi, primul lucru care trebuie făcut este să se obţină ca puricii să nu mai sară. Cum se ajunge aici? Se pun puricii sub un pahar. Puricii încearcă să sară, se lovesc de sticlă, cad la loc. Dintr-un anumit moment, ei nu mai sar. Paharul poate fi ridicat. Şi iată-i pe purici avansând încet, prostiţi; ei pot fi împinşi cu degetul, se poate sufla peste ei, nu mai sar." Eugen Ionescu Prezent Trecut, Trecut Prezent
Abonați-vă la:
Postări (Atom)