URA

URA

-si ca sa nu ma credeti perfect, sau bun, sau un erou prea ideal, am sa va dovedesc ca si eu sunt un om, o fiara in carne si oase ca si oricare alta, care iubeste dar si uraste. Sper sa nu ma urati sau sa ma intelegeti gresit dupa acest moment de adevar pe care l-am trait si simtit actualmente, chiar daca el a fost trecator, dar l-am inregistrat pe moment (da, am un aparat digital, ca altfel n-as mai putea sa transcriu acum la multe ore dupa incident, intensitatea acelor momente) si asta e ce a fost :

-sunt 2 cai pe care le poti urma in viata sau spre mantuire : calea dragostei si calea urii si poti atinge culmile absolutului sau disperarii pe amandoua. Azi am ales-o pe cea a urii!

-am urcat 50km pe neasteptate, de la 100m-1125m in altitudine pe o caldura infioaratoare si destul de mult trafic, dar mi-am zis ca orice ar fi nu mai voi opri. Am simtit ura inundandu-mi sufletul, am simtit suferinta impinsa la absolut! Si ce-am facut? Am impins inainte. Mi-am zis sa mor si nu ma las pana nu urc muntele asta, nu ma dau jos de pe bicicleta.

« Oricare-ar fi sfârşitul luptei,
Să stai luptând, căci eşti dator.

Trăiesc acei ce vreau să lupte;
Iar cei fricoşi se plâng şi mor.

De-i vezi murind, să-i laşi să moară,
Căci moartea e menirea lor. »

G. Cosbuc

Te dor picioarele! Ignora!

Simti ca-ti sare inima din piept? Ce conteaza!

Iti urla plamanii dupa aer? Lasa-i sa urle, sa-ti urle sufletul si fiinta din tine de durere, lasa-le sa urle ca prin durere te vei purifica.

Simteam ca nu mai merg picioarele, pedalam mai tare.

Simteam ca-mi urla picioarele de durere, urlam la ele si schimbam intr-o viteza si mai grea si acceleram.

Simti ca mori, schimba intr-o viteza si mai grea si ai sa vezi ca aia in care erai inainte nu era chiar asa de rea. Curge transpiratia pe tine? E bine, gusta din plin durerea, e sarea suferintei prelingandu-se in rauri pe fata ta, e biruinta mintii in fata neclintitului, in fata absolutului, in fata muntelui ce te purifica.

Simteam ca devin neom!

Eram mai inrait ca orice ciclist, simteam ca-mi curge ura prin vene nu sange, URA! Eram Lance Armstrong cand spunea ca le rupe picioarele si-si castreaza oponentii, ca nimic si nimeni nu-i sta in fata. Si nimic nu statea! Eram Tom Simpson care urca murind pe Mont Ventoux si cand a cazut jos de pe bicicleta in stare de delir, ultimele cuvinte inainte de a-si da sufletul au fost : «puneti-ma inapoi pe bicicleta ». Si apoi a murit!

Urlam cu URA : nimica nu ma mai opreste! Ori mor ori devin supraom! Din doua una! Si n-am murit cand soarta m-a pus la incercare sa vada cu cine are de-a face. Cu Mircea i-am zis, care nu se infioara de-a ta faima Baiazid (sau orice alt zid aveam in fata)!

Daca-as fi avut Everestul in fata, pe Everest l-as fi urcat si nu m-as fi lasat. Muscam din munte si muntele musca din mine, urla viata din mine, dar impingeam inainte si-i spuneam sa taca. Numai eu stiu prin ce am trecut si ce a insemnat acest urcus pentru mine, dar triumful biruintei are un gust aparte. In varf de munte, ura s-a evaporat, s-a retransformat in dragoste de viata, de dor si pe acel pisc mai aproape de ceruri aveam un zambet pe fata pe care nimic nu-l putea sterge. In plus un ‘medicament’ consistand dintr-un suc rece, 2 banane si o inghetata te pun pe picioare imediat :). Deci puteti sa ma criticati, sa spuneti ce vreti, dar la urma urmei este ce am simtit, ce am trait si cine sunt!

La urcus eram un caine-nlantuit durerii si pe varf am ajuns leu triumfator precum spunea si marele nostru poet G. Cosbuc :

“Din zei de-am fi scoborâtori,
C-o moarte tot suntem datori!
Totuna e dac-ai murit
Flăcău ori moş îngârbovit;
Dar nu-i totuna leu să mori
Ori câine-nlănţuit.”

Eu nu mai am nimic de spus!
Voi braţele jurând le-aţi pus
Pe scut! Puterea este-n voi
Şi-n zei! Dar vă gândiţi, eroi,
Că zeii sunt departe, sus,
Duşmanii lângă noi!

G. Cosbuc