sâmbătă, 30 septembrie 2006
URA
URA
-si ca sa nu ma credeti perfect, sau bun, sau un erou prea ideal, am sa va dovedesc ca si eu sunt un om, o fiara in carne si oase ca si oricare alta, care iubeste dar si uraste. Sper sa nu ma urati sau sa ma intelegeti gresit dupa acest moment de adevar pe care l-am trait si simtit actualmente, chiar daca el a fost trecator, dar l-am inregistrat pe moment (da, am un aparat digital, ca altfel n-as mai putea sa transcriu acum la multe ore dupa incident, intensitatea acelor momente) si asta e ce a fost :
-sunt 2 cai pe care le poti urma in viata sau spre mantuire : calea dragostei si calea urii si poti atinge culmile absolutului sau disperarii pe amandoua. Azi am ales-o pe cea a urii!
-am urcat 50km pe neasteptate, de la 100m-1125m in altitudine pe o caldura infioaratoare si destul de mult trafic, dar mi-am zis ca orice ar fi nu mai voi opri. Am simtit ura inundandu-mi sufletul, am simtit suferinta impinsa la absolut! Si ce-am facut? Am impins inainte. Mi-am zis sa mor si nu ma las pana nu urc muntele asta, nu ma dau jos de pe bicicleta.
« Oricare-ar fi sfârşitul luptei,
Să stai luptând, căci eşti dator.
Trăiesc acei ce vreau să lupte;
Iar cei fricoşi se plâng şi mor.
De-i vezi murind, să-i laşi să moară,
Căci moartea e menirea lor. »
G. Cosbuc
Te dor picioarele! Ignora!
Simti ca-ti sare inima din piept? Ce conteaza!
Iti urla plamanii dupa aer? Lasa-i sa urle, sa-ti urle sufletul si fiinta din tine de durere, lasa-le sa urle ca prin durere te vei purifica.
Simteam ca nu mai merg picioarele, pedalam mai tare.
Simteam ca-mi urla picioarele de durere, urlam la ele si schimbam intr-o viteza si mai grea si acceleram.
Simti ca mori, schimba intr-o viteza si mai grea si ai sa vezi ca aia in care erai inainte nu era chiar asa de rea. Curge transpiratia pe tine? E bine, gusta din plin durerea, e sarea suferintei prelingandu-se in rauri pe fata ta, e biruinta mintii in fata neclintitului, in fata absolutului, in fata muntelui ce te purifica.
Simteam ca devin neom!
Eram mai inrait ca orice ciclist, simteam ca-mi curge ura prin vene nu sange, URA! Eram Lance Armstrong cand spunea ca le rupe picioarele si-si castreaza oponentii, ca nimic si nimeni nu-i sta in fata. Si nimic nu statea! Eram Tom Simpson care urca murind pe Mont Ventoux si cand a cazut jos de pe bicicleta in stare de delir, ultimele cuvinte inainte de a-si da sufletul au fost : «puneti-ma inapoi pe bicicleta ». Si apoi a murit!
Urlam cu URA : nimica nu ma mai opreste! Ori mor ori devin supraom! Din doua una! Si n-am murit cand soarta m-a pus la incercare sa vada cu cine are de-a face. Cu Mircea i-am zis, care nu se infioara de-a ta faima Baiazid (sau orice alt zid aveam in fata)!
Daca-as fi avut Everestul in fata, pe Everest l-as fi urcat si nu m-as fi lasat. Muscam din munte si muntele musca din mine, urla viata din mine, dar impingeam inainte si-i spuneam sa taca. Numai eu stiu prin ce am trecut si ce a insemnat acest urcus pentru mine, dar triumful biruintei are un gust aparte. In varf de munte, ura s-a evaporat, s-a retransformat in dragoste de viata, de dor si pe acel pisc mai aproape de ceruri aveam un zambet pe fata pe care nimic nu-l putea sterge. In plus un ‘medicament’ consistand dintr-un suc rece, 2 banane si o inghetata te pun pe picioare imediat :). Deci puteti sa ma criticati, sa spuneti ce vreti, dar la urma urmei este ce am simtit, ce am trait si cine sunt!
La urcus eram un caine-nlantuit durerii si pe varf am ajuns leu triumfator precum spunea si marele nostru poet G. Cosbuc :
“Din zei de-am fi scoborâtori,
C-o moarte tot suntem datori!
Totuna e dac-ai murit
Flăcău ori moş îngârbovit;
Dar nu-i totuna leu să mori
Ori câine-nlănţuit.”
Eu nu mai am nimic de spus!
Voi braţele jurând le-aţi pus
Pe scut! Puterea este-n voi
Şi-n zei! Dar vă gândiţi, eroi,
Că zeii sunt departe, sus,
Duşmanii lângă noi!
G. Cosbuc
La umbra unui crin in paradis
Cum simti ca trece o zi?
Stilul de viata nord american
A sumariza stilul de viata american in 3 superlative :
MAI MARE
MAI MULT
MAI RAPID
Si toate la fel de triste, ca nici una nu aduce fericire. Si eu sarmanul de mine: mai micut, mai incetuc, mai putintel si tot inainte!
In munti
In munti :
-in munti simti cu adevarat suferinta si solitudinea si linistea laolalta
-in munti iti simti plamanii urland dupa aer, muschii plangand de durere, lacrimi de neputinta prelingandu-se din a ta fiinta
-in munti simti cum te transformi in stanca, te simti devenind un semizeu
-in munti simti cu adevarat ca devi pur
-in munti simti ca traiesti
Invatatura de la un melc
Invatatura de la un melc :
miercuri, 27 septembrie 2006
A vedea roua
Opreste-te calatorule din calea-ti lunga, inspira adanc aerul imbalsamat, simte firele de iarba gadilandu-ti degetele de la picioare, asculta greierii cum canta noaptea-ntreaga, arunca-ti privirea spre absolut, in zarile albastre, viseaza, traieste si bucura-te de "nesemnificativ"!
"Am urcat munti la care nu le-am vazut varfurile, am strabatut deserturi fierbinti si oceane fara sfarsit insa din pacate nu am vazut roua din iarba din fata casei mele. " Anonim
"Am urcat munti la care nu le-am vazut varfurile, am strabatut deserturi fierbinti si oceane fara sfarsit insa din pacate nu am vazut roua din iarba din fata casei mele. " Anonim
Am terminat si cu Oregon si Washington
Tocmai intru in Idaho dupa 9000km
"Hai sa bem o berica, sa-l sarbatorim pe Mircica,
C-a pedalat fara frica,
Kilometri 9 miare,
Si tot merge-n continuare!" (asta e Eminescu din mine :)
-a fost ciudat pe aicea in ultima parte prin desertul fara nisip, dar cel putin a fost cald, ca am crezut ca n-o sa mai prind si zile calduroase dupa frigurile care le-am tras prin munti. Si ce fac acum, ma intorc in munti bineinteles! Doamne, doamne ca multa minte mai am, eh? Dar acolo ma simt eu bine in creierii muntilor, unde aerul e tare si solitudinea iti umple sufletul de viata. Deci spre catedralele de piatra!
Welcome Idaho
Mi-a soptit o pasarica
A invata linistea desertului :
Si cateodata si omul ar trebui sa invete linistea desertului. Sa ramai calm si imperturbabil la tot, ca viata merge inainte, iar tu in lumea ta ramai, nemuritor si rece! Inchipuieti ziua cand nu mai ai nici o grija, cand nu mai tie frica de nimic, ziua in care doar traiesti pentru tine si pentru ceea ce-ti doresti. Viata e simpla, noi o facem cu mult mai complicata si complexa decat este. Indeajuns cu traitul partial!
Acum realizez ca am facut totul gresit am muncit 5 ani ca sa pot pleca pentru un an. Telul este sa muncesti un an si sa te bucuri 5 ani! Si din calatoria asta imi dau seama ca este posibil. Viata e prea scurta sa nu te bucuri de ea, si precum deviza statului Virginia : live free or die (si asta nu inseamna ca nu poti sa fi liber si intr-o inchisoare, ca au fost unii mai eliberati in lagarele comuniste decat suntem multi dintre noi azi). Dar fiecare trebuie sa-si gaseasca rostul in viata si mai ales sa si-o TRAIASCA!!! Nu trebuie sa ne lasam traiti, sau victima unui sistem.
Si un citat superb de Mark Twain, tradus de mine:
« 20 de ani de acum inainte, vei fi mai dezamagit de lucrurile pe care nu le-ai facut decat pe cele pe care le-ai facut. Ridica ancora! Paraseste portul ocrotitor! Calatoreste! Viseaza! Descopera! »
Viata
"Viata trebuie traita asa cum este pentru ca ni s-a dat fara sa o cerem si ni se va lua fara sa fim intrebati. " Anonim
marți, 26 septembrie 2006
Nea Ion Wayne vacarul
hm, hm adica Mr. John Wayne the cowboy, versiunea autohtona:
-il vezi cum coboara saltaret si cracanat cu palaria de vacar pe ochi si cu revolverul la brau, bine pozitionat ca sa nu fie nici un dubiu cu cine ai de-a face (adica vizibil si lucitor) si-ncepe omul sa bage frica in mine nu alta. Ca mai pe ici si pe dincolo, cum ca zona e f. primejdioasa, cu multe mutre suspecte, parca retraiam un film western cu cowboys din alte vremuri. In sfarsit dupa ce m-a "speriat" bine (el venise sa vada cu cine are de-a face) incepe sa deseneze in nisip la mare arta traseul pe care sa-l urmez sa ajung la urmatorul Saloon (pardon, adica camping). Ne lamurim cat de cat dupa care vazandu-ma asa mai pierde vara mai baga o avertizare cu sarpele cu clopotei. Sa cad pe spate nu altceva, parca m-am vazut iarasi in British Columbia cu tanti Getuta si cu sarpele ei cu clompotei. Acuma sa vezi tu doamne, cum serpii cu "clompotei" de pe aicea, au capul triunghiular (si-mi arata un fel de triunghi echilateral cu degetele) ca sa poata deschide gura la 135 grade (calculate cu raportorul fara nici un dubiu) ca sa-si poata infinge coltii veninosi in fundul meu de pelegrin ambulant.
Ce mare e lumea asta de sub soare si americanii astia inarmati pana in dinti te tem de toti si toate: de straini, de serpi cu clompotei dar si de ei insisi. Incepe sa-mi placa America e un loc prielnic de intamplari de neuitat ;)
La multi ani Simone!
Se mai poate asa ceva?
Sa auzi iarba cum creste :
-azi pot spune ca am auzit vegetatia cum creste in linistea solemna a desertului fara nisip. Totul este parjolit de soare si ca in filme vezi ghemotoace de scaieti traversand strada purtate de vant. Nici o urma de umbra, nici o picatura de apa si totusi in acest peisaj exista viata. Linistea e tulburata doar de cantecul linistit al greierilor (doamne de cand n-am mai stat sa ascult ca in copilarie la tara, greierii cantand noaptea intreaga!), de zborul haotic al lacustelor, de cate un mic paianjen plutind prin aer agatat de o mica panza purtata de vant spre alt niciunde. E o experienta stranie sa fi pe aceste drumuri rurale fara tipenie de om sau masina, kilometri intregi printre si peste dealuri, ca prin niste defileuri imense, unde singura prezenta a omului este drumul si cele cateva ferme rasfirate puternic irigate.
Mare este tara de sub soare.
-azi pot spune ca am auzit vegetatia cum creste in linistea solemna a desertului fara nisip. Totul este parjolit de soare si ca in filme vezi ghemotoace de scaieti traversand strada purtate de vant. Nici o urma de umbra, nici o picatura de apa si totusi in acest peisaj exista viata. Linistea e tulburata doar de cantecul linistit al greierilor (doamne de cand n-am mai stat sa ascult ca in copilarie la tara, greierii cantand noaptea intreaga!), de zborul haotic al lacustelor, de cate un mic paianjen plutind prin aer agatat de o mica panza purtata de vant spre alt niciunde. E o experienta stranie sa fi pe aceste drumuri rurale fara tipenie de om sau masina, kilometri intregi printre si peste dealuri, ca prin niste defileuri imense, unde singura prezenta a omului este drumul si cele cateva ferme rasfirate puternic irigate.
Mare este tara de sub soare.
duminică, 24 septembrie 2006
Psihologia marilor autostrazi
Mda, nu pot spune ca asta e partea cea mai usoara, dar cateodata e cea mai rapida si cam unica posibilitate. Cum sta treaba? F. simplu trebuie sa ramai complet rece la sutele de masini care trec pe langa tine, la cativa metri distanta, la peste 65mile/ora (adica ceva peste 100km/h), cand simti "briza" ce te loveste dupa ce trece cate un TIR de peste 25m lungime, cand ai continuu in cap acel uruit infernal de roti, de motoare. In mod sigur un mod de tortura psihologica, dar eu ma uit la ea precum calire si concentrare a mintii asupra altor lucruri mai esentiale (precum ce am citit aseara, ca citesc cam 3 carti de-o data si alte verzi-uscate). In plus nu toate partile unei autostrazi sunt chiar rele: azi treceau TIRuri intregi pline de ceapa si zburau cepele (nu erau acoperite in partea de sus) in toate directiile n-aveau treaba. Tot asa a trebuit sa mai fac slalom si printre cartofi, morcovi si ceva porumb, deci n-aveam treaba mancare pe autostrazile americane berechet. Am aflat pe urma si cauza, dupa ce am intrat in micutul orasel Boardman (a nu fi confuzat cu Boring prin care am trecut acum cateva zile, dar era mult prea plicticos asa ca am plecat repede) unde era o fabrica mare de facut "potato-chips). Cel putin aveam parte de o margine a carosabilului f. lata chiar daca era destul de plina de pietris, cioburi si alte gunoaie, dar macar aveam si eu drumul meu dom'le!
Tot inainte vrednici pionieri!
PS: si aveti grija prin deserturi cum umblu eu acuma nu e indicat sa iesi de pe carosabil prin balarii si cactusi ca mi-am spart un cauciuc iarasi ( e plin de tepi) si saracele copite ale lui Kiki erau pline de tepi precum un arici, noroc ca i-am facut pedichiura draguta de ea.
vineri, 22 septembrie 2006
Spre Mt. Hood 3429m
Noaptea ploua si e frig. Termometrul coboara sub 5 grade Celsius. Am trecut de localitatea Zig Zag si precum numele, drumul ingust urca in zig-zag spre ceruri, prin padure deasa si o ploaie si mai deasa. Am gasit un camping abandonat (inchis ca s-a terminat sezonul). Pun de mancare in timp ce frigul imi patrunde in oase. Termin totul exact cand incepe iarasi ploaia. E ciudat sa fi singur intr-un camping imens, dar cel putin am masa si un WC amarat. Intru in cort si d-abia in sacul meu de dormit incep sa ma mai incalzesc putin.
Dimineata e atat de frig ca nici nu-ti mai vine sa iesi din cort. Pune cate haine poti pe tine, caciula, manusi si iesi afara unde cel putin nu mai ploua. E 7 dimineata. Strang totul si pornesc la drum. Mainile le simt inghetate dar se anunta o zi cu soare. Nu s-ar zice dupa cat de frig e (inca sub 10gC la ora 9AM).
Urc, drumul urca pe o panta f. abrupta. Ma incalzesc si incep sa-mi dau jos din haine. E totusi ciudat pentru ca padurea e atat de deasa ca efectiv e aproape intuneric. Se ridica un abur gros de pe sosea, "soarele si caldura" incearca cu greu sa topeasca frigul si sa evapore ploaia de azi-noapte.
Urc in continuu, drumul atat de ingust ca in unele locuri nu este mai lat de o banda (3m), simt cum incep sa transpir din greu. Cel putin m-am incalzit in sfarsit. Continui in ritmul acesta fanatic pentru cel putin o ora in care nu fac mai mult de 7km. N-a trecut pe langa mine decat o singura masina in tot acest timp. E pustiu pe aici. In plus nu sunt convins ca sunt pe drumul cel bun ca n-am o harta prea detaliata. Oh well, o sa ajung undeva, chiar daca va fi in ceruri.
La un moment dat iau o curba si mi se deschide in fata un spectacol cutremurator. Mt. HOOD un vulcan extinct la 3429m. Colturos, fioros si imbracat in zapada, scaldat in lumina soarelui pe un fundal de cer albastru infinit. Raman efectiv incremenit de atata frumusete!
Toata durerea, frigul si incertitudinea locului in care ma aflu, dispar in zarea albastra. Nimic nu mai conteaza decat acest tablou pe care incerc sa-l cuprind in intregime in inima mea.
Multumesc destinului pentru inca o zi de neuitat!
miercuri, 20 septembrie 2006
Abonați-vă la:
Postări (Atom)