-trezirea la ora 11noaptea, imbracarea cu tot echipamentul si la miezul noptii pornirea spre varf. Simti cum te cuprinde un fior sa iesi din siguranta refugiului in noaptea adanca, in linistea aceea netulburata decat de zapada ce scartiie sub crampoane, sub lumina lampii ce se reflecta hipnotic in zeci de directii. Pas cu pas urmaresti ghidul, care inainteaza prin noapte cu siguranta unui om orb care-si cunoaste la perfectie domeniul inconjurator (Lorenzo a urcat acest varf de peste 800 de ori). Suntem legati unul de altul cu o funie la circa 4m distanta, iar eu urmez tacit ca o oita increzatoare ciobanul care cunoaste traseul si evita meticulos crevasele imense ce ni se deschid la picioare din timp in timp. E o experienta foarte stranie, cerul se dezbraca de nori si se imbraca cu stele, undeva jos de tot se intrezaresc luminile La Paz-ului. Ni se alatura si un neamt cu ghidul lui si impreuna, in aceeasi liniste sfanta, urcam ca niste mici licurici spre ceruri. Traversam o crevasa albastra si adanca pe un podulet ingust de zapada dupa care urcam o panta abrupta de 40m. Iti simti sufletul iesindu-ti din piept. Continuam avansul incet, ma simt din ce in ce mai slabit si prost: dureri de cap, greata, iar stomacul este un dezastru, ignor totul si continui pas cu pas. Incepe o panta dura de circa 70g si 230m lungime: simti efectiv cum urci ca pe o scara spre „podul” ceresc. Lorenzo sapa niste trepte cu coltarii si cu pioletul, iar eu fac tot posibilul sa-mi infig coltarii si pioletul cat mai adanc pe urmele lui, ca sa nu alunec si sa-l trag si pe el de pe munte. Uneori simti picioarele cum iti aluneca, dar continui sa te „tarasti” in sus, pe o panta ce pare interminabila. Intr-un final vezi prin negura ce se disipeaza incetisor cerul. Este ora 5:30AM si dintr-o data, ca prin farmec, am ajuns in varf. El Cumbre!
E o senzatie de nedescris: un amalgam de fericire, triumf, durere, suferinta. Privelistea este feerica, se vede La Paz-ul pe o parte si lacul Titicaca pe cealalta parte a muntelui. Stam cu totii pe o muchie ingusta de munte si nu ne mai saturam sa absorbim acea panorama dinamica, cu norii care imbraca varfurile din jur, cu vantul care suiera, cu lumina diminetii care aprinde orizontul. Este o experienta pe care toti ar trebui sa o traim o data in viata. Aparatele foto incearca zadarnic sa capteze esenta, dar raman neputincioase in fata acestui spectacol sublim al naturii. Nu cred sa fi stat mai mult de 10 minute pe varf, dar acele clipe dulci, imi par ca veacuri, minute care ti se preling in suflet pentru totdeauna, minute in care ai trait vesnicia...
Ghidul infige o ancora in sufletul muntelui si incepe un rappel nebunesc inapoi spre lumea muritorilor. Pentru un moment in acel varf m-am simtit ca un demi-zeu, am fost mai aproape de stele decat de pamant, am privit precum creatorul creatia, am privit lumea din alta dimensiune, din spatiu, din afara timpului. Muntele mi-a dat aripi si am plutit deasupra norilor precum un Icar neinfricat. Si acum ne pravalim in abis. Panta de 230m care ne-a luat o ora s-o urcam, este coborata in salturi uriase in mai putin de 15minute.
Soarele imbraca intr-o manta luminoasa de lumina muntele somnoros ce se trezeste la viata. Parca si el se minuneaza la „ganganiile” care pasesc usor pe pielea lui inzapezita. Acum este pericol de avalanse, motiv pentru care escalada tuturor marilor varfuri incepe aproape de miezul noptii.
In mai putin de 2 ore ajungem la refugiu. O vad pe Mirelusa nebuna de fericire cand il intreaba pe ghid: „El cumbre?” („Varful?”) si el raspunde afirmativ. Se uite la mine si nu intelege de ce nu sunt nebun de fericire. Sunt palid, obosit, bolnav, dar in adancul meu simt o fericire launtrica, simt ca parca m-am trezit dintr-un vis. Oare chiar am fost acolo? Eu, Mircea, un ratacitor, un pelerin, un simplu muritor? Oare chiar mi-am oglindit privirea in absolut? Ma intind pe saltea si-ntr-o clipa adorm adanc, parca mai adanc ca niciodata.
Azi 19 decembrie 2006, am cucerit „El Cumbre” de Huayna Potosi, 6088m in inima si sufletul Anzilor bolivieni si am facut-o in numele tuturor celor ce au visat vreodata la imparatia lumii de dincolo de nori.
Mersi Mirela pentru increderea acordata, n-am crezut ca voi fi in stare, dar se pare ca am fost printre cei alesi!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu