sâmbătă, aprilie 28, 2007
Solus ero
Solus ero
"Eu port în mine noaptea, şi-n bezna ei adâncă
Mi-e sufletul un vultur înlănţuit de-o stâncă;
Ar vrea adâncul bolţii cu zboru-i să-ntretaie,
Prin câmpuri de lumină, prin drumuri de văpaie,
Să-şi scalde ochii tulburi în râuri largi de stele...
Dar aspra ţintuire a lanţurilor grele
Cu praful sur al pietrei îi înfrăţeşte rostul...
Zadarnic vrea să-şi cate în ceruri adăpostul:
Cu glas nebun el urlă, şi blestemă, şi ţipă,
Şi sânge cald stropeşte trudita lui aripă,
Şi veşnic o să lupte, în patima-i păgână,
Cu bulgării de piatră, cu lumea de ţărână...
Zâmbind amar se-ntreabă deci mintea gânditoare:
De ce-ar veni la mine făptura ta de floare?
Tu, înger cu ochi limpezi, cu aripi de mătasă,
De ce să te cutremuri de-o luptă nenţeleasă?
Când zboară-atâţia fluturi în necuprinsul firii,
Şi strălucesc pe câmpuri, în soare, trandafirii..."
~ Octavian Goga
"Eu port în mine noaptea, şi-n bezna ei adâncă
Mi-e sufletul un vultur înlănţuit de-o stâncă;
Ar vrea adâncul bolţii cu zboru-i să-ntretaie,
Prin câmpuri de lumină, prin drumuri de văpaie,
Să-şi scalde ochii tulburi în râuri largi de stele...
Dar aspra ţintuire a lanţurilor grele
Cu praful sur al pietrei îi înfrăţeşte rostul...
Zadarnic vrea să-şi cate în ceruri adăpostul:
Cu glas nebun el urlă, şi blestemă, şi ţipă,
Şi sânge cald stropeşte trudita lui aripă,
Şi veşnic o să lupte, în patima-i păgână,
Cu bulgării de piatră, cu lumea de ţărână...
Zâmbind amar se-ntreabă deci mintea gânditoare:
De ce-ar veni la mine făptura ta de floare?
Tu, înger cu ochi limpezi, cu aripi de mătasă,
De ce să te cutremuri de-o luptă nenţeleasă?
Când zboară-atâţia fluturi în necuprinsul firii,
Şi strălucesc pe câmpuri, în soare, trandafirii..."
~ Octavian Goga
vineri, aprilie 27, 2007
Regasire
Intr-o zi ploioasa, vantoasa si rece a aparut soarele.
M-am urcat pentru prima oara la volanul unei masini in Noua Zeelanda si nu-mi venea sa cred cat de dificil mi se parea sa ma gasesc pe partea cealalta a carosabilului si sa am 1/2 din masina in cealalta parte a mea. In plus trebuia sa schimb vitezele cu mana stanga (noroc ca erau in aceasi pozitie si vitezele si pedalele). Eram complet pierdut, parca trebuia sa reinvat sa conduc. Asa ca dupa ce i-am dat cateva emotii lui Peter, cu concentrare maxima, m-am recules si am reusit astfel sa ma descurc sa ajung la aeroport sa o ridic pe Mirela.
Aicea simteam o emotie aparte... Simteam ca totul o sa se schimbe... Simteam ca nu o sa mai fiu singur de aici incolo... Ma simteam mai intreg oarecum...
Si nu mica mi-a fost mirarea cand am tot asteptat si am asteptat. Avionul aterizase deja de 1h si toti cei care asteptau se regaseau bucurosi cu lacrimi, imbratisari si emotii. Iara eu tot asteptam...
Incet-incet s-a golit intreaga sale de asteptare si draguta mea nu mai aparea. Atunci am intrebat pe cineva daca poate sa se intereseze daca Mirela e inca in vama. Si bineinteles ca s-a intors cu un raspuns afirmativ.
Atunci am intrebat cu mirare de ce dureaza atat de mult? Si culmea a fost raspunsul care m-a facut sa izbucnesc intr-un ras isteric: "Avem probleme de limba!" Adica nu se intelegeau de nici o culoare cu lingvista mea mica si cele 7 limbi in care e fluenta! Mi-am zis asta chiar e culmea ironiei...
Si in sfarsit dupa mai bine de o ora, ultima persoana care sa scape din vama dupa o perchezitie amanuntita (nu stiam ca are moaca de terorista, dar cica i-au desfacut toate bagajele) a fost Mirela.
In sfarsit ne-am regasit unul in bratele celuilalt in the Land Down Under!
Bun venit in Noua Zeelanda, pisoi!
M-am urcat pentru prima oara la volanul unei masini in Noua Zeelanda si nu-mi venea sa cred cat de dificil mi se parea sa ma gasesc pe partea cealalta a carosabilului si sa am 1/2 din masina in cealalta parte a mea. In plus trebuia sa schimb vitezele cu mana stanga (noroc ca erau in aceasi pozitie si vitezele si pedalele). Eram complet pierdut, parca trebuia sa reinvat sa conduc. Asa ca dupa ce i-am dat cateva emotii lui Peter, cu concentrare maxima, m-am recules si am reusit astfel sa ma descurc sa ajung la aeroport sa o ridic pe Mirela.
Aicea simteam o emotie aparte... Simteam ca totul o sa se schimbe... Simteam ca nu o sa mai fiu singur de aici incolo... Ma simteam mai intreg oarecum...
Si nu mica mi-a fost mirarea cand am tot asteptat si am asteptat. Avionul aterizase deja de 1h si toti cei care asteptau se regaseau bucurosi cu lacrimi, imbratisari si emotii. Iara eu tot asteptam...
Incet-incet s-a golit intreaga sale de asteptare si draguta mea nu mai aparea. Atunci am intrebat pe cineva daca poate sa se intereseze daca Mirela e inca in vama. Si bineinteles ca s-a intors cu un raspuns afirmativ.
Atunci am intrebat cu mirare de ce dureaza atat de mult? Si culmea a fost raspunsul care m-a facut sa izbucnesc intr-un ras isteric: "Avem probleme de limba!" Adica nu se intelegeau de nici o culoare cu lingvista mea mica si cele 7 limbi in care e fluenta! Mi-am zis asta chiar e culmea ironiei...
Si in sfarsit dupa mai bine de o ora, ultima persoana care sa scape din vama dupa o perchezitie amanuntita (nu stiam ca are moaca de terorista, dar cica i-au desfacut toate bagajele) a fost Mirela.
In sfarsit ne-am regasit unul in bratele celuilalt in the Land Down Under!
Bun venit in Noua Zeelanda, pisoi!
A atinge scopul
"Trebuie să ştii să perseverezi pentru a ajunge la echilibru. Trebuie să fii echilibrat pentru a avea posibilitatea să examinezi cu calm şi limpezime. Trebuie să examinezi cu calm şi vedere clară pentru a ajunge la linişte, la încredere.Trebuie să fi obţinut liniştirea, încrederea, pentru a putea discerne esenţialul lucrurilor. Când se discerne esenţialul lucrurilor, se poate atinge scopul."
Confucius
Confucius
Intoarcerea la trecut
E oarecum ciudat sa te reintegrezi in lumea orasului dupa o absenta indelungata!
Primele cateva zile sunt o placere, simti nevoia de repaos, dar dupa aceea incepi sa simti cum se infiripa un sentiment de neliniste metafizica. Simti nevoia de acel drog.
Aveam nevoia de acea "soma", de liberatea de a pluti in voia vantului, singur cu bicicleta si cu lumea intreaga la picioarele noastre.
M-a simteam pierdut, dezorientat si incercam sa-mi linistesc picioarele tanguitoare cu cate un alergat, yoga sau cu bicicleta prin oras, dar nu era acelasi lucru. Dar oarecum aveam acelasi sentiment de dinaintea calatoriei: ca traiesc doar partial.
Noroc ca am mai iesit cu Peter si cu Cristina prin imprejurimile orasului si mi-am mai ocupat cat de cat timpul cu cititul (simteam o sete apriga de a citi orice imi cadea in mana), cu vechea adictie a Internetului si cu documentatul calatoriei ce va urma prin Asia.
E interesant cat de "inconstant" e omul. Cand e la drum viseaza la linistea si comfortul unui acoperis, iar cand e sub un acoperis viseaza la viata din afara peretilor.
Si ca intotdeauna adevarul este undeva la mijloc!
Primele cateva zile sunt o placere, simti nevoia de repaos, dar dupa aceea incepi sa simti cum se infiripa un sentiment de neliniste metafizica. Simti nevoia de acel drog.
Aveam nevoia de acea "soma", de liberatea de a pluti in voia vantului, singur cu bicicleta si cu lumea intreaga la picioarele noastre.
M-a simteam pierdut, dezorientat si incercam sa-mi linistesc picioarele tanguitoare cu cate un alergat, yoga sau cu bicicleta prin oras, dar nu era acelasi lucru. Dar oarecum aveam acelasi sentiment de dinaintea calatoriei: ca traiesc doar partial.
Noroc ca am mai iesit cu Peter si cu Cristina prin imprejurimile orasului si mi-am mai ocupat cat de cat timpul cu cititul (simteam o sete apriga de a citi orice imi cadea in mana), cu vechea adictie a Internetului si cu documentatul calatoriei ce va urma prin Asia.
E interesant cat de "inconstant" e omul. Cand e la drum viseaza la linistea si comfortul unui acoperis, iar cand e sub un acoperis viseaza la viata din afara peretilor.
Si ca intotdeauna adevarul este undeva la mijloc!
La Pasti
La Paşti (George Topârceanu)
Astăzi în sufragerie
Dormitau pe-o farfurie,
Necăjite si mânjite,
Zece ouă înrosite.
Un ou alb, abia ouat,
Cu mirare le-a-ntrebat:
- Ce vă este, frătioare,
- Ce vă doare?
Nu vă ninge, nu vă plouă,
Stati gătite-n haină nouă,
Parcă, Dumnezeu mă ierte,
N-ati fi ouă...
- Suntem fierte!
Zise-un ou rotund si fraise
Lânga pasca cu orez.
Si schimbindu-si brusc alura,
Toate-au început cu gura:
- Pân'la urmă tot nu scap!
- Ne găteste de paradă.
- Ne ciocneste cap în cap
Si ne zvârle coaja-n stradă...
- Ce rusine!
- Ce dezastru!
- Preferam să fiu omletă!
- Eu, de m-ar fi dat la closcă,
As fi scos un pui albastru...
- Si eu unul violet...
- Eu, mai bine-ar fi să tac:
Asa galben sunt, că-mi vine
Să-mi închipui că pe mine
M-a ouat un cozonac!...
Astăzi în sufragerie
Dormitau pe-o farfurie,
Necăjite si mânjite,
Zece ouă înrosite.
Un ou alb, abia ouat,
Cu mirare le-a-ntrebat:
- Ce vă este, frătioare,
- Ce vă doare?
Nu vă ninge, nu vă plouă,
Stati gătite-n haină nouă,
Parcă, Dumnezeu mă ierte,
N-ati fi ouă...
- Suntem fierte!
Zise-un ou rotund si fraise
Lânga pasca cu orez.
Si schimbindu-si brusc alura,
Toate-au început cu gura:
- Pân'la urmă tot nu scap!
- Ne găteste de paradă.
- Ne ciocneste cap în cap
Si ne zvârle coaja-n stradă...
- Ce rusine!
- Ce dezastru!
- Preferam să fiu omletă!
- Eu, de m-ar fi dat la closcă,
As fi scos un pui albastru...
- Si eu unul violet...
- Eu, mai bine-ar fi să tac:
Asa galben sunt, că-mi vine
Să-mi închipui că pe mine
M-a ouat un cozonac!...
Bunul
"Bun cu adevărat e numai acela care nu lasă a se săvârşi răul în împrejurul lui." Nicolae Iorga
vineri, aprilie 20, 2007
Impotriva mandriei
-am stat si m-am gandit la o mica povestioara plina de talc pe care mi-a spus-o Claudiu mai demult. Dupa cate mi-aduc aminte era vorba de un sfant/calugar care trebuia sa repete de 1000 de ori rugaciunea inimii si cand ajungea la a 999-a se oprea. Sau trebuia sa tina post 7 zile si in ultima ora lua o bucatica de paine. Si oare ce semnifica toate acestea? Biruinta asupra mandriei! Nu se putea mandri nici ca a spus cele 1000 de rugaciuni, nici ca a fost in stare sa tina un post de 7 zile si asftel putea sa o ia linistit de la capat. Astfel inlatura ispita „destinatiei/sfarsitului” si reincepea „calatoria/drumul adevarului”.
-asa si eu incerc sa-mi stavilesc mandria care incearca sa ma corupa la tot pasul. Nu ma pot mandri ca am fost in jurul lumii cu bicicleta ca drept distanta voi fi departe de circumferinta pamantului, nu ma pot mandri ca am traversat Canada de la un ocean la altul ca am sarit o portiune considerabila in centru, nu ma pot mandri ca am traversat SUA de la nord la sud ca in Arizona am sarit o portiune cu masina si nici macar nu ma pot mandri ca am inconjurat Insula de Sud din Noua Zeelanda ca m-am oprit la mai putin de 300km de Picton (unde am inceput-o).
-mandria e capcana ce ti se deschide la tot pasul. Mandria este atunci cand soarta te pune la incercare sa vada daca ti-ai purificat sufletul, sau mai trebuie sa continui pe drumul nesfarsit al incercarilor, al reincarnarii fiecarei experiente. Toti ne mandrim cu ce avem, cu ce-am facut, cu cine credem ca suntem, dar nu realizam VIDUL acela pe care-l creaza acest pacat atat in propria noastra viata cat si in vietile celor din jurul nostru care se lasa ispititi.
miercuri, aprilie 18, 2007
Dimensiunea umana
-mi-am dat seama cat de important este acest aspect al calatoriei. Fara sa atingi sufletul oamenilor pierzi oarecum esenta a ce inseamna sa traiesti intr-un anumit loc.
-asa se face ca ma gandeam sa ocolesc orasul Christchurch, cel mai mare de pe insula de Sud, dar soarta s-a decis sa ma indrepte inspre el orisicum. Si cine sunt eu daca nu un aventurier in voia vantului? Si a ploii? Si a durerii de stomac...
-mda cand m-am trezit azi dimineata le cam ploua si ma durea si putin stomacul de la cina „copioasa” de aseara: vorba vine, dar am facut niste excese cu pizza la pranz asa ca seara am avut parte numai de mere proaspat culese din copac si nuci la fel de proaspat culese de sub copac. E si se pare ca stomacul meu s-a razvratit putin de la atatea mere si facea fite!
-asa ca mai pe vrute, mai nevrute, prin ploaie m-am indreptat spre Christchurch. Si aicea am avut parte de una dintre primirile cele mai inimoase din Noua Zeelanda. Aicea i-am intalnit pe Steve si Carol (i-am contactat printr-un website, dar avand in vedere ca era long-weekendul cu Pastele cam toti s-au scuzat ca pleaca pe undeva sau au invitati ceea ce mi se parea complet previzibil si acceptabil). Nu Steve si Carol insa, care m-au intampinat cu bratele deschise si pentru 2 zile m-au facut sa ma simt ca fiul ratacit prin lume si reintors in sanul familiei.
-este o diferenta enorma intre a fi un oarecare intr-un alt camping sau alt hostel si a vedea lumea prin ochii unui localnic. Este aceasta dimensiune umana, ospitalitatea fata de un strain care iti mai da speranta in lumea asta. Ce mult conteaza pentru spirit un dus fierbinte, un pat adevarat si sa te simti printre prieteni, macar din cand in cand!
Mersi Carol si Steve!
marţi, aprilie 17, 2007
Oamenilor mari le plac numerele
Si cu riscul ca ma repet dar merita ca e geniala cartea si e oarecum legata de povestioara de dedesubt:
"Oamenilor mari le plac numerele. Când le vorbiţi de un nou prieten, nu vă întreabă niciodată ceea ce este cu adevărat important. Nu vă întreabă niciodată: "Cum sună vocea lui? Ce jocuri îi plac? Colecţionează fluturi?" Ei vă întreabă: "Câţi ani are? Câţi fraţi are? Cât cântăreşte? Cât câştigă tatăl său?" Numai atunci ei vor crede că l-au cunoscut." (Capitolul IV) Antoine de St. Exupery
"Oamenilor mari le plac numerele. Când le vorbiţi de un nou prieten, nu vă întreabă niciodată ceea ce este cu adevărat important. Nu vă întreabă niciodată: "Cum sună vocea lui? Ce jocuri îi plac? Colecţionează fluturi?" Ei vă întreabă: "Câţi ani are? Câţi fraţi are? Cât cântăreşte? Cât câştigă tatăl său?" Numai atunci ei vor crede că l-au cunoscut." (Capitolul IV) Antoine de St. Exupery
Povestea unor nemti
-pe primul mi s-a parut ca il cunosteam de cand lumea. Eram amandoi niste ratacitori prin lume, uniti de aceasta experienta unica. Conversatia curgea precum un parau linistit si nestavilit. El degaja acea confidenta, acel sens de independenta al unui om care se afla pe drum de mult timp. E ceva aparte, o dexteritate care se capata cu greu...
-al doilea m-a naucit. Era ca o moara stricata si tot se lauda cu cifrele: ba ca merge de 5 luni, ba ca facut nu stiu cati km, ba ca a fost si colo si acolo, ba ca merge atata zilnic.
Stateam si il ascultam si m-a intrebam: Dar ai si trait aceasta experienta? Te-ai oprit sa inspiri parfumul florilor? Saracutul de el era complet orbit de cifre, de destinatie fara sa inteleaga ca cel mai important aspect este calitatea nu cantitatea, ca nu destinatia conteaza ci calatoria in sine.
Moralul povestii: ca e usor sa te pierzi in cifre, ca e usor sa devii coplesit de propria-ti mandrie si sa uiti adevarata esenta a calatoriei. Lumea asta este imensa si te poate invata multe, dar si tu trebuie sa fii deschis, receptiv si sa inveti sa discerni „ce e rau si ce e bine”. Ispitele sunt multe, capcanele se deschid la tot pasul, dar cu experienta vine intelepciunea si treptat-treptat inveti sa te retragi in tine, sa te regasesti si sa intelegi mai profund atat lumea exterioara cat si cea interioara.
luni, aprilie 16, 2007
Un strop de suflet
Era ceva in aer...
Simteam un deznodamant! Oarecum ceva se incheia aici...
Retraiam acea senzatie de pe ultima suta de metri a unui maraton! Stiti cum e acest sentiment?
- esti obosit, dar intangibil! N-ai cucerit numai durerea, te-ai cucerit pe tine insati. De-acum incolo nu te vei mai privi niciodata cu aceasi ochi.
Vezi linia de sosire si re-parcurgi mental tot traseul! 42195m! Precum legendarul Pheidippides pe buze si-n inima ai un singur gand:
"Νενικήκαμεν!" (Nenikékamen = Bucura-te, am invins!)
-dupa care te poti prabusi! Sa speram ca nu ca si legendarul soldat grec, care a rostit acest cuvant si s-a prabusit pentru eternitate! Cu toate acestea numele lui si faptul in sine au devenit legendare si vor dainui atata timp cat vor fi oameni pe acest pamant.
Si, ma rog, ce legatura are aceasta cu aventura mea?
-doar ca simteam ca un alt capitol se incheie. Savuram din plin ultimii km pe bicicleta in Noua Zeelanda
-de aicea cine stie? Ma reintorc la Wellington sa o astept pe Mirela, sa ma ocup de restul calatoriei in Asia (vize si informatii despre China si India) si alte probleme administrative...
De aicea devine o alta calatorie, ce nu poate fi clasificata mai presus sau prejos, doar altfel...
De aici nu voi mai fi singur, de aici intram iarasi pe un taram necunoscut, de aici nu va mai fi numai cu bicicleta (de fapt si de drept m-as bucura ca macar o mica parte sa fie cu bicicleta).
Nu regret nimic, dar simteam nevoia sa inspir adanc aerul tare dinprejur. Sa retraiesc mental fiecare metru, acum atat de aproape de linia de sosire.
Simt nevoia sa ma imbat de aceasta senzatie de a zburda singur, liber, in tihna, cu vantul in piept pe un drum uitat de toti.
Mersi Kiki mi-ai dezvaluit o perspectiva a lumii pe care atat de putini altii o mai vad in goana lor spre niciunde.
Ratacindu-ma pe cai ascunse m-am regasit intr-un strop de suflet ce reflecta intreaga lume!
VENI VIDI VICI
De fapt asta e putin incorect! Poate ar trebui spus: Am venit, am vazut, am invatat! (ca de cucerit, nu mi-am cucerit decat frica, dar de invatat am invatat multe).
Adio
Simteam un deznodamant! Oarecum ceva se incheia aici...
Retraiam acea senzatie de pe ultima suta de metri a unui maraton! Stiti cum e acest sentiment?
- esti obosit, dar intangibil! N-ai cucerit numai durerea, te-ai cucerit pe tine insati. De-acum incolo nu te vei mai privi niciodata cu aceasi ochi.
Vezi linia de sosire si re-parcurgi mental tot traseul! 42195m! Precum legendarul Pheidippides pe buze si-n inima ai un singur gand:
"Νενικήκαμεν!" (Nenikékamen = Bucura-te, am invins!)
-dupa care te poti prabusi! Sa speram ca nu ca si legendarul soldat grec, care a rostit acest cuvant si s-a prabusit pentru eternitate! Cu toate acestea numele lui si faptul in sine au devenit legendare si vor dainui atata timp cat vor fi oameni pe acest pamant.
Si, ma rog, ce legatura are aceasta cu aventura mea?
-doar ca simteam ca un alt capitol se incheie. Savuram din plin ultimii km pe bicicleta in Noua Zeelanda
-de aicea cine stie? Ma reintorc la Wellington sa o astept pe Mirela, sa ma ocup de restul calatoriei in Asia (vize si informatii despre China si India) si alte probleme administrative...
De aicea devine o alta calatorie, ce nu poate fi clasificata mai presus sau prejos, doar altfel...
De aici nu voi mai fi singur, de aici intram iarasi pe un taram necunoscut, de aici nu va mai fi numai cu bicicleta (de fapt si de drept m-as bucura ca macar o mica parte sa fie cu bicicleta).
Nu regret nimic, dar simteam nevoia sa inspir adanc aerul tare dinprejur. Sa retraiesc mental fiecare metru, acum atat de aproape de linia de sosire.
Simt nevoia sa ma imbat de aceasta senzatie de a zburda singur, liber, in tihna, cu vantul in piept pe un drum uitat de toti.
Mersi Kiki mi-ai dezvaluit o perspectiva a lumii pe care atat de putini altii o mai vad in goana lor spre niciunde.
Ratacindu-ma pe cai ascunse m-am regasit intr-un strop de suflet ce reflecta intreaga lume!
VENI VIDI VICI
De fapt asta e putin incorect! Poate ar trebui spus: Am venit, am vazut, am invatat! (ca de cucerit, nu mi-am cucerit decat frica, dar de invatat am invatat multe).
Adio
duminică, aprilie 08, 2007
O zi buna
-cum stii ca o sa ai o zi buna inca de dimineata? In primul rand incepe de cu seara! Pui cortul pe marginea lacului si privesti absolut traznit apusul de soare peste Alpii de Sud cu Mount Cook si Mount Tasman la orizont. Ceva de nedescris, nici macar fotografiile nu pot reda aceasta feerie pe pamant. Parca nici nu-mi mai venea sa intru in cort si de fapt nici n-am intrat pana nu s-a innoptat.
-pe urma noaptea! Te trezeste sa „uzi florile” pe la miezul noptii si vezi cerul acela instelat si cu o luna aproape plina oglindindu-se pe suprafata acestui lac de vis chiar daca poarta un nume ciudat: Pukaki. Iarasi un spectacol de nedescris, un tablou nocturn poleit de lumina lunii.
-pe urma ai parte de un rasarit superb si mananci micul dejun de doua ori! Nu nu ca celebritatile de prin Hollywood care cica „gusta” mancarea de 2 ori: o data intrand pe gat si a doua oara iesind (stiu cam scarbos dar asa e cand suferi de anorexie si vrei sa fii slab). In sfarsit, la ce ma refer este ca eu mi-am luat micul dejun in cort, am strans totul si cand eram aproape gata cu impachetatul m-am trezit cu Hans elvetianul. Nu mai putea de curiozitate sa afle care cum stau lucrurile cu bicicleta asta prin ploaie si pe unde etc. etc. Asa ca avea multe intrebari si m-a invitat sa iau micul dejun cu el si cu sotia lui Monika in campervan-ul lor. Un cuplu foarte de treaba la aproape 65 de ani dar le-as fi dat cu 10 ani mai putin atat de bine se mentineau si nu mai conteneau sa-mi puna intrebari despre asta si aia si cealalta. Erau foarte incantati si in final m-au invitat si prin Elvetia pe la ei, ca sa vezi cum se creaza „pile” prin lume. Mersi Hans si Monika!
-si bineinteles ca de aicea a urmat iarasi o zi de vis pe malul lacului Pukaki si pana la lacul Tekapo. Sunt zile din acestea care nu pot fi puse in cuvinte, trebuie sa fii acolo, sa le traiesti, in aerul acela proaspat sa-ti simti inima razand de atata bucurie...
Un accident tragic incheie calatoria pe 1 aprilie
-eh si acum cu Kiki bolnavioara si fara „picioare” pe spate pune-te si cauta o roata in oraselul Omarama. Usor de zis, greu de facut! Du-te mai intai la cele 2 statii de benzinarie/depanare, du-te la aprozar, du-te la cafenea, du-te la camping, du-te la cele 2 motele, du-te la magazinul de anticuri, intreaba lumea pe strada... Nada, zip, zilch... Parca cautam graalul si nu doar un cauciuc amarat care sa ma lase sa-mi iau iarasi zborul peste munti si peste vai.
-singura sansa era la centrul de reciclare. Asa ca dis-de-dimineata m-am infintat la acest centru plin de optimism si cum steaua mea protectoare mi-a suras iara, am devenit mandrul posesor al singurului cauciuc de bicicleta din tot oraselul Omarama. Si asta la numai $2! Ah, sa ma fi vazut ce mandru ma intorceam spre locul de camping dand un cauciuc de-a dura de-a lungul drumului.
-zis-si-facut am re-echipat-o pe Kiki si am pornit iarasi la drum si bineinteles ca azi nu mai era nici macar o boare de vant asa ca am zburat si am mancat pamant. Si poate ca in momentul acesta inca va intrebati unde a intervenit accidentul acela tragic care mi-a sfarsit calatoria? Eh, hai sa fim seriosi acuma, nu-mi spuneti ca v-am pacalit atat de usor de 1 aprilie? Credeti ca eu ma dau batut asa de usor, dupa ce am impins o bicicleta 5km?
Si incercarea de apoi
-si cum paradisul nu tine la nesfarsit ca altfel n-ar mai fi paradis (sau nu ne-am mai da noi seama in ignoranta noastra) pe urma a venit greul. De data aceasta s-a manifestat printr-un vant potrivnic care-mi sufla in fata in mod constant cu cam 40km/h si in rafale insultatoare din cand in cand de 60-70km/h. E suficient sa aduca un om mare la lacrimi. Dar nu pe mine, nu acum cel putin!
-cu un calm de care nu ma credeam in stare, m-am resemnat si am „imbratisat” vantul ca pe un frate, nu-l puteam schimba, nu aveam de gand sa ma dau batut, asa ca am intors odometru ca sa nu fiu chinuit de cifre natange si am gasit un ritm oarecare ocupandu-mi mintea cu ganduri bune...
-d-apai se pare ca soarta mai avea o surpriza si mai si pentru mine. Vazand ca nu ma dau batut cu vantul, m-a atacat si mai direct. Si anume, cauciucul din spate a lui Kiki s-a dezintegrat complet, camera iesind afara ca un mat atarnand. Hmm, zis si facut, dar cauciucul meu de rezerva l-am trimis frumusel inapoi cu Mirela in Canada, asa ca pune-te Mirciulica si dezumfla roata pe spate pe cat posibil ca sa nu se sparga camera si impinge. Asta da test! 1km...2km...3km....4km...5km...si mai bine de o ora in vant si treceau masinile pe langa mine intr-o veselie si nici macar una nu se oprea din goana aceea spre niciunde sa intrebe daca sunt ok, de ce imping ca nemernicul la vale? Cu adevarat in vant! Trist sa stii ca traiesti intr-o asemenea lume!
Asa ca vazand lipsa de initiativa a soferilor care poate-si inchipuiau ca ii dadeam un moment de ragaz lui Kiki, am infipt un dest in aer pentru a face autostopul la masinile mai maricele. Si bineinteles ca in mai putin de 10min s-a oprit un american cu cochilia lui imensa pe roti, Kiki a fost imbarcata si dusi am fost spre urmatorul orasel la cale lunga de 40km.
Moralul povestii: ca daca e greu se poate si mai rau si oamenii dau totusi semne de omenie daca tu le dai semne vizibile de distres. Mersi Egon!
O dimineata ce te trezeste la viata
-ati trait vreodata o dimineata pentru care ti-ai da un an din viata? O dimineata pe un drum linistit ce serpuie printre munti, de-a lungul unui rau cristalin ce clipoceste melodios, printre dealuri verzi imbracate in roua diminetii, sub un cer de un albastru infinit si miros de flori salbatice. E de asa o dimineata am avut parte si ma simteam ca in rai. Sunt anumite momente din acestea pe bicicleta cand parca-ti vine sa te ciupesti sa fii sigur ca nu visezi, cand peisajul te acapareaza complet, cand te simti un sambure de fericire care incolteste, infloreste inauntru fiintei tale. Atat de liber, atata frumusete intr-o clipa care te patrunde si te schimba pentru totdeauna.
O viata simpla de 16000km
-tot azi am atins si magica cifra de 16000km pe bicicleta (adica 10000mile). Si cum sa sarbatoresti mai placut decat sa cheltui $0 si sa mananci o prajitura (cumparata ieri) cu niste mere proaspat culese din copac, pierdut pe undeva la o margine de drum. Cateodata placerile cele mai mari in viata sunt atat de simple si de multe ori cautam atata si nu vedem ce este drept in fata ochilor. Ce placut poate fi sa ai o zi linistita pe bicicleta, sa traversezi un lant muntos (da chiar daca in mod ironic se numesc Muntii Kakanui) si cand poposesti seara obosit, insetat, infometat si transpirat sa gasesti un loc idilic sub un mar, pe malul unui rau cristalin. Instalezi cortul, faci o baie in raul rece ca sa-ti speli sarea dupa tine si pregatesti o masa delicioasa (totul are mai mult gust dupa efort) cu cativa cartofi, morcovi si dovlecel prajiti cu un ou deasupra si ceva condimente. Dintr-o data te simti alt om, simti ca ai mai trait cu adevarat inca o zi, cu fiecare metru pe secunda pe care l-ai strabatut ai devenit un om mai simplu, un om mai bun...
Multumesc soartei ca m-a ocrotit tot acest timp si ca m-a calauzit pe drumul intortochiat dar linistit al pasiunii mele!
Gonind oile peste trecatoarea Danseys
-azi a inceput la fel de linistit pe Otago Central Rail Trail, admirand pe ici-colo istoria acestor locuri (de la calea ferata, la oarecum acel El Dorado deoarece zona a fost bogata in zacaminte de aur). Acum n-au ramas decat umbrele unor orasele cochete fondate pe aceasta trecatoare „goana dupa aur” si adevarate campii aurii de fan unduind in vant si pascute linistit de catre vaci si oi. Orisicum un peisaj superb complimentat de aceasta dimensiune istorica a locurilor!
-a urmat un drum neasfaltat peste Trecatoarea Danseys (935m) care in pofida asteptarilor a fost extrem de idilic. Era ingust, suprafata relativ buna si cu trafic automobilistic foarte redus (cam 2 masini m-au depasit in peste 25km), iar panoramele pastorale imi taiau respiratia (da, chiar mai mult decat urcusul in sine :). Parca eram in peisajul acela mioritic! Si cum sa nu am aceasta impresie avand in vedere ca pe o portiune buna, mi-am asumat rolul acela vechi de cand lumea, de pastor. O turma intreaga de oi s-a pus in miscare pe acest drumulet, iar eu le goneam in stil „cavaleresc” din urma. Si sa vezi ce mai fugeau, la deal nici vorba sa le prind ca alergau cu 20km/h, dar pe portiunile mai drepte si cu claxonul in functiune, sa vezi ce accelerau grasunele. Ca sa vezi distractie pe capul meu pentru cativa km nu gluma. Chiar ma simteam putin ca Don Quixote care-si imagina acea turma de oi drept o armata cat ii frunza si cat ii iarba si dadea iama in ele lovind cu lancea in stanga si-n dreapta creand panica in randurile acestor fapturi atat de blande si blajine. Cel putin eu nu foloseam lancea ci claxonul :)
Meditatie in miscare
-mi-am luat in sfarsit la revedere de la Dean si de la familie (aia mica Ariana a alergat din gradina si mi-a daruit o floare, un gest atat de simbolic la acea varsta a inocentei) si m-am urcat intr-un tren clasic care m-a dus din Dunedin prin Cheile Raului Taieri pana la Pukerangi.
-aicea dupa ce a plecat trenul m-am simtit putin ca si cum am fost abandonat la capatul pamantului. De jur imprejur nu era tipenie de om, nici masini, doar un drum ce serpuia prin acest peisaj idilic de dealuri cu fan, pietre ciudate si un cer albastru, nemarginit.
-putin mai incolo am intrat pe un fost drum de tren convertit in traseu pentru biciclete/cai/plimbare care m-a transpus oarecum inapoi la Kettle Valley Railroad in British Columbia (ce mult mi se pare de atunci). Simteam cum ma „invalui” intr-o manta de liniste si pace, sorbeam lacom aerul proaspat cu respiratii adanci, ma detasasem complet de realitate, pluteam transcedental peste dealuri si vai... O adevarata meditatie in miscare! Tie sufletul o cupa plina de bucurie, pace si extaz...
-aicea dupa ce a plecat trenul m-am simtit putin ca si cum am fost abandonat la capatul pamantului. De jur imprejur nu era tipenie de om, nici masini, doar un drum ce serpuia prin acest peisaj idilic de dealuri cu fan, pietre ciudate si un cer albastru, nemarginit.
-putin mai incolo am intrat pe un fost drum de tren convertit in traseu pentru biciclete/cai/plimbare care m-a transpus oarecum inapoi la Kettle Valley Railroad in British Columbia (ce mult mi se pare de atunci). Simteam cum ma „invalui” intr-o manta de liniste si pace, sorbeam lacom aerul proaspat cu respiratii adanci, ma detasasem complet de realitate, pluteam transcedental peste dealuri si vai... O adevarata meditatie in miscare! Tie sufletul o cupa plina de bucurie, pace si extaz...
Propria noastra viata
"Trebuie să ne ducem fiecare propria noastră viaţă, fără egoism şi fără să-i socotim pe ceilalţi numai ca nişte mijloace, dar totodată fără să ne tăgăduim cu totul pe noi înşine, să ducem o viaţă de sine stătătoare şi potrivită firii noastre, cu un echilibru raţional între îndatoririle faţă de alţii şi îndatoririle faţă de noi." Thomas Mann
luni, aprilie 02, 2007
Un om de milioane
Mda, si la propriu si la figurat, am ramas putin uimit cand l-am intalnit pe Dean. M-au frapat cateva lucruri in special. Si anume cum arata si traieste un multi-multi-milionar (este oarecum un stereotip pe care fiecare dintre noi vrea sa-l inteleaga)?
Si am ramas surprins. Ca in spatele casei, banilor, posesiilor materiale am gasit un om stapan pe sine si mai in viata decat multi dintre noi.
Mi-a marturisit ca dupa ce a avut 3 fete si a fost prins in vartejul afacerilor s-a pierdut oarecum. Era vesnic in criza de timp, viata un du-te vino continuu, a castigat cam 20kg in greutate si parea ca nu are scapare de pe acest fagas, un sclav al propriilor interese si al banului. Si acuma ca sa va faceti o idee, casa e intr-o debandada infernala, toata garderoba tuturor este pe jos, vasele zac nespalate in mormane, pisicile se catara pe masa si mananca resturile de mancare si e aproape imposibil sa gasesti ceva sau o clipa de liniste. Risipa e mare, dar totusi...
Ce l-a salvat pe Dean? In mod ironic si stiu ca n-o sa ma credeti: bicicleta! Un mod atat de simplu de a-ti recapata viata, de a te recastiga pe tine insati, sufletul tau! A inceput cu greu cum sunt toate inceputurile: la primul deal impingi, pe urma urci 1/2 si in final ai satisfactia aceea de a-l urca in intregime. Si astfel, fara gres, aproape in fiecare dimineata inainte de ora 6AM, ploaie, vant, vara, iarna Dean se urca pe bicicleta si facea un traseu de cam 1 ora inainte sa vina acasa, sa ia micul dejun cu familia si sa mearga la servici. Si asta-i secretul spuneti?
Da, mai simplu decat se poate. A pierdut 20kg, este intr-o forma fenomenala, arata mai tanar cu 10 ani si si-a regasit copilul acela din interior. Avea o energie si un entuziasm infectios, inchipuiti-va un om la peste 40 de ani, alergand prin dunele de nisip si chiuind de fericire. O fericire pe care banii nu i-ar fi putut aduce-o niciodata. Era un om liber, un om simplu (n-ai fi zis ca e milionar daca l-ai fi intalnit pe strada), un om foarte deschis (comunicam de la egal la egal, nu am simtit nici o bariera intre noi).
Dean = un om intr-un milion!; ceea ce conteaza mai multe decat restul milioanelor care-l ingropau in viata!
Si am ramas surprins. Ca in spatele casei, banilor, posesiilor materiale am gasit un om stapan pe sine si mai in viata decat multi dintre noi.
Mi-a marturisit ca dupa ce a avut 3 fete si a fost prins in vartejul afacerilor s-a pierdut oarecum. Era vesnic in criza de timp, viata un du-te vino continuu, a castigat cam 20kg in greutate si parea ca nu are scapare de pe acest fagas, un sclav al propriilor interese si al banului. Si acuma ca sa va faceti o idee, casa e intr-o debandada infernala, toata garderoba tuturor este pe jos, vasele zac nespalate in mormane, pisicile se catara pe masa si mananca resturile de mancare si e aproape imposibil sa gasesti ceva sau o clipa de liniste. Risipa e mare, dar totusi...
Ce l-a salvat pe Dean? In mod ironic si stiu ca n-o sa ma credeti: bicicleta! Un mod atat de simplu de a-ti recapata viata, de a te recastiga pe tine insati, sufletul tau! A inceput cu greu cum sunt toate inceputurile: la primul deal impingi, pe urma urci 1/2 si in final ai satisfactia aceea de a-l urca in intregime. Si astfel, fara gres, aproape in fiecare dimineata inainte de ora 6AM, ploaie, vant, vara, iarna Dean se urca pe bicicleta si facea un traseu de cam 1 ora inainte sa vina acasa, sa ia micul dejun cu familia si sa mearga la servici. Si asta-i secretul spuneti?
Da, mai simplu decat se poate. A pierdut 20kg, este intr-o forma fenomenala, arata mai tanar cu 10 ani si si-a regasit copilul acela din interior. Avea o energie si un entuziasm infectios, inchipuiti-va un om la peste 40 de ani, alergand prin dunele de nisip si chiuind de fericire. O fericire pe care banii nu i-ar fi putut aduce-o niciodata. Era un om liber, un om simplu (n-ai fi zis ca e milionar daca l-ai fi intalnit pe strada), un om foarte deschis (comunicam de la egal la egal, nu am simtit nici o bariera intre noi).
Dean = un om intr-un milion!; ceea ce conteaza mai multe decat restul milioanelor care-l ingropau in viata!
Abonaţi-vă la:
Postări (Atom)
