-si cum paradisul nu tine la nesfarsit ca altfel n-ar mai fi paradis (sau nu ne-am mai da noi seama in ignoranta noastra) pe urma a venit greul. De data aceasta s-a manifestat printr-un vant potrivnic care-mi sufla in fata in mod constant cu cam 40km/h si in rafale insultatoare din cand in cand de 60-70km/h. E suficient sa aduca un om mare la lacrimi. Dar nu pe mine, nu acum cel putin!
-cu un calm de care nu ma credeam in stare, m-am resemnat si am „imbratisat” vantul ca pe un frate, nu-l puteam schimba, nu aveam de gand sa ma dau batut, asa ca am intors odometru ca sa nu fiu chinuit de cifre natange si am gasit un ritm oarecare ocupandu-mi mintea cu ganduri bune...
-d-apai se pare ca soarta mai avea o surpriza si mai si pentru mine. Vazand ca nu ma dau batut cu vantul, m-a atacat si mai direct. Si anume, cauciucul din spate a lui Kiki s-a dezintegrat complet, camera iesind afara ca un mat atarnand. Hmm, zis si facut, dar cauciucul meu de rezerva l-am trimis frumusel inapoi cu Mirela in Canada, asa ca pune-te Mirciulica si dezumfla roata pe spate pe cat posibil ca sa nu se sparga camera si impinge. Asta da test! 1km...2km...3km....4km...5km...si mai bine de o ora in vant si treceau masinile pe langa mine intr-o veselie si nici macar una nu se oprea din goana aceea spre niciunde sa intrebe daca sunt ok, de ce imping ca nemernicul la vale? Cu adevarat in vant! Trist sa stii ca traiesti intr-o asemenea lume!
Asa ca vazand lipsa de initiativa a soferilor care poate-si inchipuiau ca ii dadeam un moment de ragaz lui Kiki, am infipt un dest in aer pentru a face autostopul la masinile mai maricele. Si bineinteles ca in mai putin de 10min s-a oprit un american cu cochilia lui imensa pe roti, Kiki a fost imbarcata si dusi am fost spre urmatorul orasel la cale lunga de 40km.
Moralul povestii: ca daca e greu se poate si mai rau si oamenii dau totusi semne de omenie daca tu le dai semne vizibile de distres. Mersi Egon!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu