Intr-o zi ploioasa, vantoasa si rece a aparut soarele.
M-am urcat pentru prima oara la volanul unei masini in Noua Zeelanda si nu-mi venea sa cred cat de dificil mi se parea sa ma gasesc pe partea cealalta a carosabilului si sa am 1/2 din masina in cealalta parte a mea. In plus trebuia sa schimb vitezele cu mana stanga (noroc ca erau in aceasi pozitie si vitezele si pedalele). Eram complet pierdut, parca trebuia sa reinvat sa conduc. Asa ca dupa ce i-am dat cateva emotii lui Peter, cu concentrare maxima, m-am recules si am reusit astfel sa ma descurc sa ajung la aeroport sa o ridic pe Mirela.
Aicea simteam o emotie aparte... Simteam ca totul o sa se schimbe... Simteam ca nu o sa mai fiu singur de aici incolo... Ma simteam mai intreg oarecum...
Si nu mica mi-a fost mirarea cand am tot asteptat si am asteptat. Avionul aterizase deja de 1h si toti cei care asteptau se regaseau bucurosi cu lacrimi, imbratisari si emotii. Iara eu tot asteptam...
Incet-incet s-a golit intreaga sale de asteptare si draguta mea nu mai aparea. Atunci am intrebat pe cineva daca poate sa se intereseze daca Mirela e inca in vama. Si bineinteles ca s-a intors cu un raspuns afirmativ.
Atunci am intrebat cu mirare de ce dureaza atat de mult? Si culmea a fost raspunsul care m-a facut sa izbucnesc intr-un ras isteric: "Avem probleme de limba!" Adica nu se intelegeau de nici o culoare cu lingvista mea mica si cele 7 limbi in care e fluenta! Mi-am zis asta chiar e culmea ironiei...
Si in sfarsit dupa mai bine de o ora, ultima persoana care sa scape din vama dupa o perchezitie amanuntita (nu stiam ca are moaca de terorista, dar cica i-au desfacut toate bagajele) a fost Mirela.
In sfarsit ne-am regasit unul in bratele celuilalt in the Land Down Under!
Bun venit in Noua Zeelanda, pisoi!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu