-nu cred ca am sa pot uita vreodata drumul acesta apocaliptic din Shigatse spre Zhangmu la granita cu Nepalul. Am plecat la ora 1PM si am ajuns cam pe la ora 2AM! Un traseu de circa 475km care traversa trecatori la peste 5200m si sate ingropate in timp si praf. Din colbul vremii apareau chipuri arse de soare, oameni simpli care duc o existenta precara intr-o lume ostila. Pe alocuri vedeai yacii singuratici sau turme de capre si oi indrumate dibaci de cate un pastor. Casele pareau ca niste forturi antice cu flamuri din stegulete inscrise cu rugaciuni fluturand in vant pe acoperisuri. In jurul satelor terenurile agricole continuu amenintate de furtunile de praf, erau irigate cu santuri trase de la rau si arate cu yaci inhamati la pluguri de lemn. O lume atat de arida si innecata in praf si totusi locuita...
-la un moment dat dupa Shegar, ne-a aparut in fata piramida invelita in zapada a Everestului. Parca strapungea cerul cu varful lui inconjurat de nori. Pluteam pe un drum serpuit de-a lungul spinarii Masivului Himalaya si dintr-o data ne simteam atat de mici, atat de „umbriti” de lumea gigantica inconjuratoare.
-dupa ce s-a innoptat am intrat in cu totul alta lume. Jeepul chinezesc se scutura din toate incheiturile pe drumul plin de bolovani si hartoape care cobora vertiginos din creierii muntilor de la 5000m la numai 2300m. Prapastii adanci capatau forme fioroase, amenintand parca sa ne inghita in strafundul lor. Dintr-o data vegetatia a devenit luxurianta, apele curgeau in cascade de pe peretii de stanca sub care fusese sapat drumul. Nu e de mirare ca din cand in cand se mai pravalea cate un bolovan urias in mijlocul drumului. Toate masinile purtau stegulete cu rugaciuni ca pe aicea trecerea nu le era garantata (pe la 12noaptea, sub lumina lunii, ne-am vazut opriti in inima muntilor deoarece fusese un accident sau ceva blocase drumul).
-cand am ajuns la Zhangmu, parca eram in orasul apocaliptic de dupa sfarsitul lumii. Drumul era aliniant cu camioane exotic decorate de-o parte si de alta sub care mai dormeau si soferii. In lumina palida, totul parea sters: oamenii, cladirile derapanate, gunoaiele, molozul. Cu adevarat un oras de frontiera, la frontiera dintre real si ireal, la marginea apocalipsului.
-pacat ca nu am putut trai locurile acestea beatifice din perspectiva „inceata” a bicicletei, dar sincer sa fiu nu stiu daca am fi fost in stare. Din perspectiva masinii toate aceste locuri devin putin distorsionate, dar nicidecum uitate...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu