-stateam si priveam cum un tip ceva mai tanar ca si mine venea la fiecare ora la raul de langa cortul nostru si umplea o remorca intreaga cu pietre.
-cum nu aveam altceva mai bun de facut, am simtit nevoia sa ma duc si sa-l ajut. Nu mica i-a fost mirarea sa vada un "vestic" alaturi de el, ridicand bolovani cot la cot cu el. Era o relatie aparte, nu avea nevoie de cuvinte, dar gesturile si multumirea din ochi erau arhi-suficiente
-e interesant sa simti cum se topea distanta intre noi, cum sub soarele nemilos al Tibetului el invata ca si noi suntem oameni, iar eu invatam ce inseamna sa traiesti in aceste conditii dure de munca de dimineata pana seara si realizarea ca nu toti ne nastem egali
Oare cati dintre noi mai avem timp si inclinatia sa facem asemenea gesturi?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu