Am parasit Lhasa pe bicicleta. Obositi dupa o prima zi pe bicicleta incarcata, plutind prin nori de fum de esapament la peste 3500m, ne-am oprit in fata unei case intr-un satuc al carui nume nici nu-l stiu. Aicea am cerut adapost si o femeie s-a indurat si 30Yuan mai tarziu aveam si un loc de innoptat.
-am simtit oarecum o intoarcere in timp. Priveam aceasta femeie cum manuia cu o dexteritate incredibila o masina de tesut cum nu se mai gaseste decat la muzeul satului. Aerul era tare, zgomotele satului pluteau in aer fara acel bruiaj de masini sau de televizoare! Privelistea era de vis. Seara am iesit prin sat si copii au dat navala peste noi, care incotro incercand sa intre in vorba cu noi (asta in Tibetana, ca sa nu va faceti iluzii) si sa ne tina de mana. In final am comunicat in limba aceea universala a zambetelor si a rasetelor. O experienta aparte.
-si scapati din clestele copiilor ne-am intors „acasa” unde am fost primiti cu o cana de ceai de unt de yak. Hmm, nu pot spune ca e delicios, dar generozitatea acestor oameni, zambetele, semnele pe degete si putinele cuvinte pe care le aveam in ghid, au creat o atmosfera de neuitat. Nu ne-am simtit ca niste straini, distanta dintre noi se topise.
Stateam cu totii la aceeasi masa!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu