Povestea unui om ce face umbra pamantului

-sunt oameni si oameni pe lumea aceasta si de la toti trebuie sa iei aminte si sa-nveti ce e rau si ce e bine. De data aceasta se face ca intram in micuta localitate Fortrose care dispunea de un centru turistic care era si cafenea. Asa ca am intrat frumusel si o tipa amabila mi-a oferit o harta, mi-a spus cam ce e de vazut prin zona, mi-a umplut sticlele cu apa si chiar mi-a spus ca e un camping gratis putin mai jos pe drum. Zis si facut! I-am multumit frumos si m-am dus la camping.

-eh a doua zi de dimineata, m-am infintat iarasi acolo sa-mi umplu sticlele cu apa si eventual sa-mi cumpar ceva de-ale gurii. De data aceasta era acolo un tip mai in varsta si morocanos care mi-a spus foarte non-salant ca este impotriva „regulilor” sa-mi dea apa, dar daca vreau pot sa cumpar apa la sticla. Atat nici o explicatie in plus! Hmm, stai putin nenica, cum adica, am incercat sa-i explic ca in seara precedenta mi-am umplut sticlele cu apa de la robinet din acelasi loc. A purces sa-mi explice ca fetiscana care lucra acolo, nu cunoaste „regulile”. Zic, halal de reguli! Ce s-a intamplat oare cu regula aceea primordiala in care-i arati unui strain putina omenie? Ce mare lucru e sa-i oferi un pahar de apa de la robinet unui ciclist insetat? Well, din pacate unii traiesc dupa asemenea reguli si bineinteles ca si eu dupa „regula” mea n-am cumparat nimica de acolo ca nu vreau sa am de-a face cu asemenea oameni ce fac umbra pamantului degeaba. Nu traiti dupa asemenea reguli, traiti cu omenie, incercati in fiecare zi sa faceti un mic gest de omenie, un favor, sa dati o mana de ajutor, orice sa faceti planeta aceasta mai buna decat e. Asta regula!

Padurea jurasica de piatra din Curio Bay (fosilizata)

Au supravietuit ouale

mda, nu, nu ouale alea ;), ci ouale pe care le-am cumparat de la marginea drumului ca nu m-am indurat sa vad cum stateau acolo proaspete si facundu-mi cu ochiul in timp ce vedeam gainile alergand libere prin imprejurimi (adica oua adevarate ca la bunica la tara). Asa ca avand in vedere ca se apropie Pastele, mi-am zis sa-mi asum un oarecare risc si le-am bagat in traista (mda, le-am platit pe sistemul onoarei) si zis-si-facut drumul s-a transformat din pavat in nepavat si plin de hartoape de mi-a zgaltait si mie creierii, d-apai sarmanele oua. Si cu toate acestea tin sa va spun ca nu le-am gasit omleta si ca azi-dimineata m-am putut bucura de niste ochiuri prajite cu sunculita si cu branza Camembert, ca sa vezi trai pe vatrai si cum se sarbatoreste Pastele down-under!

Kiki pastorita si de pe malul Oceanului Pacific de Sud

Be-he-he be-he-he

-in curand am sa devin un specialist in „behait”. Avand in vedere numarul de oi din aceasta tara care se pare ca are o populatie de 4 milioane de oameni si aproximativ 20 de milioane de oi, am inceput chiar sa fac diferenta intre un „be-he-he” (adica alarma generala, hai s-o rupem la fuga ca ne ataca un calaret ciudat cu coiful pe ochi si pe 2 roti) si un „be-he-he-he-he” (care e mai mult o remarca ciudata cand te privesc cu moaca aia „tampa” si in timp ce mesteca intruna, de parca se mira si ele, uite-l si pe-asta ce nebun, unde-i e motorul?). Mda, care asa va sa zica, aicea am devenit pastor prin definitie, speriu oile care fug in panica in toate directiile cand ma vad „behaind” la ele sau claxonandu-le inciudat. Dar e vina lor ca eu am incercat sa le recit „Miorita” si sa le explic mai inadanc motivul transhumantei si cand am vazut ca ma privesc asa „natang” si ca o iau la fuga orisicum, m-am multumit doar cu distractia de a le vedea cum fug ingrozite. Si sa stiti ca e adevarat, e suficient sa o sperii pe una si toate o iau la fuga dupa ea! Ca sa vedeti ce bine se distreaza cavalerul absurdului...

Si cel mai sudic punct din Insula de Sud, NZ

Mantrele ciclismului de lunga distanta

Acestea sunt unele din regulile esentiale pe care le-am invatat in decursul acestei calatorii:

1. prima si cea mai importanta: sa-ti aduci aminte de ce ai ales bicicleta ca mod de transport. Nu esti la curse, nu destinatia conteaza, kilometri si viteza n-au importanta. Esenta este calatoria in sine, trairile acelea intense, intalnirile cu diversi oameni, descoperirea acelor locuri ascunse, acea cotitura de drum care-ti schimba ziua. Si nu, nu-ti inchipui ca le poti vedea pe toate, dar traiesti ceea ce vezi! Stapaneste mantra aceasta si deja ai rezolvat 50% din problema.

2. incearca sa te limitezi la maxim 8h pe zi care sa include si ceva pauze binemeritate. E oarecum un program de munca tipic cu pauza de masa si de „cascat” gura. Nu-ti impune un numar de kilometri sau o destinatie indepartata ci alege o ora pana la care sa mergi. In felul acesta vei suferi mult mai putin si nu-ti face nici o grija ca in fiecare seara vei gasi un loc de innoptat cu cortul (de cele mai multe ori gratis si linistit pe undeva ascuns).

3. ia-ti cel putin o zi libera pe saptamana (preferabil 2) si stai si relaxeaza-te cu picioarele pe pereti. Asta nu inseamna lipsa de productivitate ci o forma de recuperare atat de necesara corpului precum somnul. Ignora aceasta regula si eventual stresul te va derama. Chiar si mai mult, la fiecare cateva luni, ai nevoie de cel putin o saptamana pauza in care sa nu vezi bicicleta.

4. poarta-te frumos cu tine insati din cand in cand. Desigur ca poti sa campezi gratis si sa mananci spaghete in fiecare zi si sa traiesti sub $10/zi, dar din cand in cand un dus fierbinte, un pat si niste mancare adevarata sunt adevarate minuni psihologice.

5. nu uita ca nimic nu te poate opri daca ti-o doresti cu adevarat! Traieste fara frica, cu rabdare, cu optimism si din experienta acumulata putine obstacole iti pot sta in cale. Cu toate acestea, nu deveni prea confident! Exista intotdeauna cateva elemente pe care nu le poti controla precum vremea si traficul si miza in joc e mare: e viata ta!

Si in ultimul rand incearca sa devii o persoana mai buna in fiecare zi, incearca sa inveti ceva nou zilnic, sa inveti sa te asculti, sa traiesti in ritm cu mediul inconjurator. In felul acesta vei obtine acea stare de „nirvana”, acea pace sufleteasca care radiaza din tine si-i insufla si pe cei din jurul tau cu energie pozitiva. Invata sa privesti lucrurile in adancul lor, sa vezi acel element sacru, ascuns ochilor profani ce nu stiu sa vada, priveste cu inima si vei intelege mult mai multe. Carpe diem! Drumul este lung si intortocheat dara si are multe sa te invete, pentru cine stie sa-l asculte!

Si mai artistice

Intalnirea cu Johannes

Zgribulit de frig dupa o ploaie rece si vantoasa am intrat in Invercargill, orasul cel mai mare de la capatul sudic al insulei. Cum nu aveam nici un chef sa stau cu cortul pe vremea aceea rece si vantoasa m-am cazat la un hostel.

Cu mine in camera in seara aceea am intalnit un alt ciclist Johannes din Elvetia. Zambea continuu, cu ochelarii sparti si cu lentila pe jumatate sarita afara, cu parul ciufulit intr-un pamatuf haotic si nu mai in varsta de 18-19ani, parea un persoanaj din basme, oarecum un Harry Potter imi vine in minte. Se afla in prima lui calatorie pe bicicleta si tocmai venea din India unde petrecuse cam 5 saptamani impreuna cu sora lui. De fiecare data cand vorbea de India izbucnea intr-un raset contagios, fata i se ilumina si nu mai contenea sa descrie tot felul de experiente unice.

Eh, de la Johannes aveam sa re-invat o lectie atat de importanta si atat de usor de ignorat. Si anume, cand l-am intrebat in ce directie merge mi-a spus ca spre Dunedin, ca si mine. La care l-am intrebat cand crede ca va ajunge acolo ca sa vad daca putem merge impreuna (o distanta de cam 260km deci eu imi inchipuiam cam 3-4zile) si mi-a raspuns cu nu stie exact o saptamana-doua poate si mai mult ca vrea sa exploreze coasta pacifica. Acest raspuns m-a lovit ca un ciomag! Mi-am dat seama, printre scuzele mele lipsite de noima, ca mi-am pierdut rostul, am uitat, iarasi, de ce fac ceea ce fac!

In obsesia mea cu destinatia, am uitat esenta drumului. Vroiam sa ajung acolo si acolo, dar cu cat imi impuneam mai mult acesti km, cu atat ma stresam mai mult, cu atat deveneam mai mult victima cifrelor si a propriei mele ambitii nemarginite si mandrii seci. Treceam prin locuri si nu ma opream sa le cercetez, sa le aprofundez, sa le traiesc! Nu le vedeam cu ochii mei pagani!

Mersi Johannes, mersi ca mi-ai readus aminte ca nu destinatia conteaza, nu sunt la curse si ca de fapt ceea ce caut este peste tot imprejurul meu, doar ca trebuie sa te opresti din acea goana in care te prinde viata si sa privesti in adancimea lucrurilor. De acum am sa incerc sa fac zilnic o pauza sa ma pierd intr-o clipa! O clipa de extaz in care savurezi o viata intreaga, un moment pentru sufletul tau. Carpe Diem!

L-am lasat sa-si curete meticulos aparatul foto. Un "top-of-the-line" Canon EOS urias de cateva mii de dolari pe care nici el nu stia sa-l foloseasca, dar avea o viata intreaga in fata lui. Cel putin a pornit-o pe drumul cel bun! Sper sa nu se rataceasca.

In seara aceea m-am regasit pe mine!

La capatul Noii Zeelande

Regasindu-te pe tine

-cand cu zgomote desarte, vreme trece, vreme vine, se face ca uneori omul uita de el insusi, uita de ce se afla unde se afla, isi uita scopul... Asa mi-am dat seama ca in venele mele se acumulasera de ceva timp stropi de otrava. Otrava aceea a cifrelor care-mi sorbeau din energie, care ma mancau dinauntru. 140km pe bicicleta intr-o zi, 7h pe sa aproape fara intrerupere, numaratul minutelor... E atat de usor sa cazi prada cifrelor, e atat de usor sa-ti imaginezi ca succesul poate fi mai usor cantificat in numere. Si astfel am devenit iarasi victima cifrelor, in loc sa-mi aduc aminte de ce am ales bicicleta in primul si in primul rand, in loc sa ma gandesc la calitate si sa imbratisez „incetineala” mea, eu ma grabeam si priveam cu jale odometru care devenise instrumentul de tortura in aceasta batalie impotriva timpului pe care in vecii vecilor n-o voi castiga.

-copilul din mine ce ma indruma sa ma opresc si sa explor, sa ma imbat cu parfumul florilor, sa caut acel drum ocolit, era complet umbrit de adultul cel mandru si orgolios care cauta sa-si masoare „succesul” in km, minute si bani. Vanitatea omului nu cunoaste margini. Intr-un mod trist, m-a uitasem pe mine insumi...

-noroc ca intalnirea cu Johannes, m-a trezit putin la realitate si azi am invatat sa ma intorc la „organic” la ritmul meu. Am inlaturat temptatia ceasului si a odometrului si m-am regasit pe mine. Am luat acel drum ocolit pe care la inceput doream sa-l evit, m-am oprit la fiecare ocazie sa fac poze, am explorat locurile care mi-atrageau atentia, am facut pauza cand simteam nevoia si nu la ora cutare. E asa de usor sa te abati de la calea de mijloc uneori!

Din lumea de altadata si Kiki pe urmatorul val

Pe creasta valurilor

-n-as vrea sa va faceti o impresie gresita despre ciclismul de lunga distanta. Nu inseamna a pluti la nesfarsit pe creasta unui val de euforie. Intr-un final orice val se sparge in mii de stropi si te ingroapa si pe tine sub el. Motivele sunt multe si usor de gasit: oboseala ce se acumuleaza, vremea proasta, dealurile interminabile... Asa se face ca uneori te simti descurajat, obosit, lipsit de energie, motivatie, irascibil...

-dar precum totul in viata si ciclismul devine ca o slujba uneori si atunci trebuie sa te uiti in adancul tau, sa te regasesti, sa privesti inainte si sa te pregatesti pentru urmatorul val. La urma urmei nu sunt decat un om, o molecula de praf in vastul Univers, o picatura de apa in oceanul vietii, un graunte de nisip pe pamantul acesta vast...

Clifden Bridge

Un pod de altadata

-cateodata simti ca timpul se opreste in loc. Am avut aceasta senzatie pe podul din Clifden, un pod vechi de pe la 1899, suspendat deasupra raului Waiau. Se vedea ca vine dintr-o alta lume, dintr-o lume care cand facea ceva o facea cu mandrie, o facea ca sa dainuiasca, o facea ca sa impresioneze. Nu era doar un pod, era o idee, un concept, era arta, avea un suflet pe care l-am simtit cand i-am strabatut lespezile vechi din lemn, cand i-am atins cablurile si suruburile ruginite, cand l-am auzit tanguindu-se sub greutatea pasilor mei.

-iara, noi, noi epigonii? Noi, in vesnica noastra lipsa de timp, am devenit sclavii utilitarianismului, podul care l-a inlocuit pe acesta era din ciment si nu avea decat un numar. Fara de viata, fara suflet, trantit acolo pentru a servi aceasta societate vesnic grabita, intr-un mod cat mai practic si mai ieftin. Totusi este trist in lume...

Cascade si foci bronzandu-se in "ploaie"

Un fenomen ciudat la Milford Sound

Un fenomen chiar ciudat este ca apa, desi are iesire la Marea Tasmana si deci e afectat de maree, nu pare de loc apa salina. Si de fapt nici nu era pentru ca era atata apa de ploaie si de la sutele de cascade si cateva rauri incat se formase un strat gros (pana la 10m grosime) de apa dulce (deci mai putin densa) peste apa salina de dedesubt. Dar cand nu ploua pentru mult timp apa sarata de un verde emerald iese la iveala.

Din lumea negurilor: Milford Sound

Milford Sound

Si cum nu poti veni 120km pana aicea fara sa faci si o mica croaziera pe acest fiord (cel putin asa recomanda fiecare ghid) m-am imbarcat pe cea mai micuta barcuta pe care am gasit-o si am vazut Milford Sound!


Milford Sound = taramul din tara de dincolo de neguri, un cazan imens ce clocoteste cu un amestec inedit de ceata, ploaie si negura. De-o parte si de alta domina pereti de stanca ce ies perpendicular din strafunduri, pereti ce au fost slefuiti de trecerea ghetarilor de-a lungul perioadei glaciare. De pe acesti pereti sute de cascade de apa (in functie de cat a plouat), se „arunca in voaluri de mireasa” de la inaltimi de pana la 160m. Pe o stanca stau si dorm linistite in ploaie un grup de foci. Ploua neincetat! Lumina ce se stinge arunca un ultim curcubeu peste tot acest spectacol de necuprins.


De-a lungul apelor s-asterne linistea intunericului... Adio Milford Sound!

Keas si coborarea pe partea cealalta