Dimensiunea umana

-mi-am dat seama cat de important este acest aspect al calatoriei. Fara sa atingi sufletul oamenilor pierzi oarecum esenta a ce inseamna sa traiesti intr-un anumit loc.

-asa se face ca ma gandeam sa ocolesc orasul Christchurch, cel mai mare de pe insula de Sud, dar soarta s-a decis sa ma indrepte inspre el orisicum. Si cine sunt eu daca nu un aventurier in voia vantului? Si a ploii? Si a durerii de stomac...

-mda cand m-am trezit azi dimineata le cam ploua si ma durea si putin stomacul de la cina „copioasa” de aseara: vorba vine, dar am facut niste excese cu pizza la pranz asa ca seara am avut parte numai de mere proaspat culese din copac si nuci la fel de proaspat culese de sub copac. E si se pare ca stomacul meu s-a razvratit putin de la atatea mere si facea fite!

-asa ca mai pe vrute, mai nevrute, prin ploaie m-am indreptat spre Christchurch. Si aicea am avut parte de una dintre primirile cele mai inimoase din Noua Zeelanda. Aicea i-am intalnit pe Steve si Carol (i-am contactat printr-un website, dar avand in vedere ca era long-weekendul cu Pastele cam toti s-au scuzat ca pleaca pe undeva sau au invitati ceea ce mi se parea complet previzibil si acceptabil). Nu Steve si Carol insa, care m-au intampinat cu bratele deschise si pentru 2 zile m-au facut sa ma simt ca fiul ratacit prin lume si reintors in sanul familiei.

-este o diferenta enorma intre a fi un oarecare intr-un alt camping sau alt hostel si a vedea lumea prin ochii unui localnic. Este aceasta dimensiune umana, ospitalitatea fata de un strain care iti mai da speranta in lumea asta. Ce mult conteaza pentru spirit un dus fierbinte, un pat adevarat si sa te simti printre prieteni, macar din cand in cand!

Mersi Carol si Steve!

Povestea unor nemti

-pe primul mi s-a parut ca il cunosteam de cand lumea. Eram amandoi niste ratacitori prin lume, uniti de aceasta experienta unica. Conversatia curgea precum un parau linistit si nestavilit. El degaja acea confidenta, acel sens de independenta al unui om care se afla pe drum de mult timp. E ceva aparte, o dexteritate care se capata cu greu...

-al doilea m-a naucit. Era ca o moara stricata si tot se lauda cu cifrele: ba ca merge de 5 luni, ba ca facut nu stiu cati km, ba ca a fost si colo si acolo, ba ca merge atata zilnic.

Stateam si il ascultam si m-a intrebam: Dar ai si trait aceasta experienta? Te-ai oprit sa inspiri parfumul florilor? Saracutul de el era complet orbit de cifre, de destinatie fara sa inteleaga ca cel mai important aspect este calitatea nu cantitatea, ca nu destinatia conteaza ci calatoria in sine.

Moralul povestii: ca e usor sa te pierzi in cifre, ca e usor sa devii coplesit de propria-ti mandrie si sa uiti adevarata esenta a calatoriei. Lumea asta este imensa si te poate invata multe, dar si tu trebuie sa fii deschis, receptiv si sa inveti sa discerni „ce e rau si ce e bine”. Ispitele sunt multe, capcanele se deschid la tot pasul, dar cu experienta vine intelepciunea si treptat-treptat inveti sa te retragi in tine, sa te regasesti si sa intelegi mai profund atat lumea exterioara cat si cea interioara.

Un om de milioane

Mda, si la propriu si la figurat, am ramas putin uimit cand l-am intalnit pe Dean. M-au frapat cateva lucruri in special. Si anume cum arata si traieste un multi-multi-milionar (este oarecum un stereotip pe care fiecare dintre noi vrea sa-l inteleaga)?

Si am ramas surprins. Ca in spatele casei, banilor, posesiilor materiale am gasit un om stapan pe sine si mai in viata decat multi dintre noi.

Mi-a marturisit ca dupa ce a avut 3 fete si a fost prins in vartejul afacerilor s-a pierdut oarecum. Era vesnic in criza de timp, viata un du-te vino continuu, a castigat cam 20kg in greutate si parea ca nu are scapare de pe acest fagas, un sclav al propriilor interese si al banului. Si acuma ca sa va faceti o idee, casa e intr-o debandada infernala, toata garderoba tuturor este pe jos, vasele zac nespalate in mormane, pisicile se catara pe masa si mananca resturile de mancare si e aproape imposibil sa gasesti ceva sau o clipa de liniste. Risipa e mare, dar totusi...

Ce l-a salvat pe Dean? In mod ironic si stiu ca n-o sa ma credeti: bicicleta! Un mod atat de simplu de a-ti recapata viata, de a te recastiga pe tine insati, sufletul tau! A inceput cu greu cum sunt toate inceputurile: la primul deal impingi, pe urma urci 1/2 si in final ai satisfactia aceea de a-l urca in intregime. Si astfel, fara gres, aproape in fiecare dimineata inainte de ora 6AM, ploaie, vant, vara, iarna Dean se urca pe bicicleta si facea un traseu de cam 1 ora inainte sa vina acasa, sa ia micul dejun cu familia si sa mearga la servici. Si asta-i secretul spuneti?

Da, mai simplu decat se poate. A pierdut 20kg, este intr-o forma fenomenala, arata mai tanar cu 10 ani si si-a regasit copilul acela din interior. Avea o energie si un entuziasm infectios, inchipuiti-va un om la peste 40 de ani, alergand prin dunele de nisip si chiuind de fericire. O fericire pe care banii nu i-ar fi putut aduce-o niciodata. Era un om liber, un om simplu (n-ai fi zis ca e milionar daca l-ai fi intalnit pe strada), un om foarte deschis (comunicam de la egal la egal, nu am simtit nici o bariera intre noi).

Dean = un om intr-un milion!; ceea ce conteaza mai multe decat restul milioanelor care-l ingropau in viata!

Povestea lui Joachim

Pe la apus de soare, n-au venit sa m-omoare, a venit Joachim. Un ciclist din Germania. Sa zicem! De ce sa zicem? Deoarece el a incetat sa mai fie de undeva, el doar ESTE!

Un cetatean al Terrei, un om in cautarea destinului sau. Si-a parasit slujba de zi cu zi dintr-un oficiu de prin Germania si de 6 ani de zile cutreiera lumea pe bicicleta, lucrand pe ici pe colo, tocmai venea dupa 6 luni de lucru in constructii in vestul Australiei. Si le cutreiera nu gluma. Cand am inceput sa-l intreb de destinatii favorite, mi-a spus ca nu poate sa aleaga, dar ca-i plac destinatiile mai putin turistice. Ii placea Sudanul, dar nici Etiopia nu era rea desi i-au zburat cateva gloante pe la urechi pe acolo in turul cand a traversat Africa de la nord la sud. Bineinteles ca Siberia e rece, Mongolia e vasta, Vietnamul trepideaza cu moto-scutere, Tailanda e turistica, India e fascinanta si murdara, Cambojia e inca plina de mine, Tibetul devine din ce in ce mai turistic si Laos l-a atras intr-un mod aparte. Si lista putea continua la nesfarsit.

Un alt aspect interesant era ca era pe o bicicleta italiana de curse, cu doar 2 paniere pe spate de ziceai ca vine de la curse nu "touring". Si va inchipuiti ca o cursiera nu are viteze suficient de mici ca sa poti sa urci dealurile criminale din tara asta, asa ca din cand in cand mai trebuia sa si impinga dar de!

Moralul povestii: ca viata e scurta si daca simti ca asta ti-e chemarea in viata trebuie s-o faci or altfel nu-ti vei gasi niciodata linistea

Moralul din punctul meu de vedere: mi s-a parut foarte interesant ca daca inainte m-as fi uitat la o asemenea persoana ca un demi-zeu si as fi aspirat si eu sa fiu macar pentru o clipa in pantofii lui (metaforic bineinteles), acum lucrurile s-au schimbat... Acum il priveam ca pe un frate, ca pe un alt suflet ratacit pe drumurile lumii si amandoi vorbeam aceeasi limba si intelegeam tainele acelea ascunse ale acestei vieti nomadice cu avantajele si dezavantajele ei. E doar un alt stil de viata pentru suflete nomade, atata tot. Si Joachim e doar un alt om.

Povestea unui om ce face umbra pamantului

-sunt oameni si oameni pe lumea aceasta si de la toti trebuie sa iei aminte si sa-nveti ce e rau si ce e bine. De data aceasta se face ca intram in micuta localitate Fortrose care dispunea de un centru turistic care era si cafenea. Asa ca am intrat frumusel si o tipa amabila mi-a oferit o harta, mi-a spus cam ce e de vazut prin zona, mi-a umplut sticlele cu apa si chiar mi-a spus ca e un camping gratis putin mai jos pe drum. Zis si facut! I-am multumit frumos si m-am dus la camping.

-eh a doua zi de dimineata, m-am infintat iarasi acolo sa-mi umplu sticlele cu apa si eventual sa-mi cumpar ceva de-ale gurii. De data aceasta era acolo un tip mai in varsta si morocanos care mi-a spus foarte non-salant ca este impotriva „regulilor” sa-mi dea apa, dar daca vreau pot sa cumpar apa la sticla. Atat nici o explicatie in plus! Hmm, stai putin nenica, cum adica, am incercat sa-i explic ca in seara precedenta mi-am umplut sticlele cu apa de la robinet din acelasi loc. A purces sa-mi explice ca fetiscana care lucra acolo, nu cunoaste „regulile”. Zic, halal de reguli! Ce s-a intamplat oare cu regula aceea primordiala in care-i arati unui strain putina omenie? Ce mare lucru e sa-i oferi un pahar de apa de la robinet unui ciclist insetat? Well, din pacate unii traiesc dupa asemenea reguli si bineinteles ca si eu dupa „regula” mea n-am cumparat nimica de acolo ca nu vreau sa am de-a face cu asemenea oameni ce fac umbra pamantului degeaba. Nu traiti dupa asemenea reguli, traiti cu omenie, incercati in fiecare zi sa faceti un mic gest de omenie, un favor, sa dati o mana de ajutor, orice sa faceti planeta aceasta mai buna decat e. Asta regula!

Intalnirea cu Johannes

Zgribulit de frig dupa o ploaie rece si vantoasa am intrat in Invercargill, orasul cel mai mare de la capatul sudic al insulei. Cum nu aveam nici un chef sa stau cu cortul pe vremea aceea rece si vantoasa m-am cazat la un hostel.

Cu mine in camera in seara aceea am intalnit un alt ciclist Johannes din Elvetia. Zambea continuu, cu ochelarii sparti si cu lentila pe jumatate sarita afara, cu parul ciufulit intr-un pamatuf haotic si nu mai in varsta de 18-19ani, parea un persoanaj din basme, oarecum un Harry Potter imi vine in minte. Se afla in prima lui calatorie pe bicicleta si tocmai venea din India unde petrecuse cam 5 saptamani impreuna cu sora lui. De fiecare data cand vorbea de India izbucnea intr-un raset contagios, fata i se ilumina si nu mai contenea sa descrie tot felul de experiente unice.

Eh, de la Johannes aveam sa re-invat o lectie atat de importanta si atat de usor de ignorat. Si anume, cand l-am intrebat in ce directie merge mi-a spus ca spre Dunedin, ca si mine. La care l-am intrebat cand crede ca va ajunge acolo ca sa vad daca putem merge impreuna (o distanta de cam 260km deci eu imi inchipuiam cam 3-4zile) si mi-a raspuns cu nu stie exact o saptamana-doua poate si mai mult ca vrea sa exploreze coasta pacifica. Acest raspuns m-a lovit ca un ciomag! Mi-am dat seama, printre scuzele mele lipsite de noima, ca mi-am pierdut rostul, am uitat, iarasi, de ce fac ceea ce fac!

In obsesia mea cu destinatia, am uitat esenta drumului. Vroiam sa ajung acolo si acolo, dar cu cat imi impuneam mai mult acesti km, cu atat ma stresam mai mult, cu atat deveneam mai mult victima cifrelor si a propriei mele ambitii nemarginite si mandrii seci. Treceam prin locuri si nu ma opream sa le cercetez, sa le aprofundez, sa le traiesc! Nu le vedeam cu ochii mei pagani!

Mersi Johannes, mersi ca mi-ai readus aminte ca nu destinatia conteaza, nu sunt la curse si ca de fapt ceea ce caut este peste tot imprejurul meu, doar ca trebuie sa te opresti din acea goana in care te prinde viata si sa privesti in adancimea lucrurilor. De acum am sa incerc sa fac zilnic o pauza sa ma pierd intr-o clipa! O clipa de extaz in care savurezi o viata intreaga, un moment pentru sufletul tau. Carpe Diem!

L-am lasat sa-si curete meticulos aparatul foto. Un "top-of-the-line" Canon EOS urias de cateva mii de dolari pe care nici el nu stia sa-l foloseasca, dar avea o viata intreaga in fata lui. Cel putin a pornit-o pe drumul cel bun! Sper sa nu se rataceasca.

In seara aceea m-am regasit pe mine!

Fraulein Kojak Saucerkrautz

-well, mergeam eu asa fluierand in vant si la un moment dat vad o tipa tot pe bicicleta venind din directia opusa. Vad ca incetineste (ca de multe ori doar se saluta lumea din mers si continua, asta pentru ca suntem atat de multi, ca atunci cand ne intrevedem mai rar ne si oprim sa „facem schimb de informatii”, adica afaceri de spionaj ultra-secrete) si atunci dau sa ma opresc si eu si mai sa pic in nas (nu, nu de emotia intrunirii) ci ca nu-mi mai iesea pantoful din pedala (au un sistem de prindere, pe care nu l-am mai uns de ceva timp). Ne salutam reciproc, aflu ca domnisoara era din Germania si-mi tot baga cate un „Ya! Ya!” la fiecare 5 cuvinte, facem schimbul de secrete: adica cum ca vezi ca la „Punctul Cavalerilor (Knights Point)” o sa te „atace” niste dealuri de o sa scoata sufletul din tine (si asa a fost) etc. etc. Ceea ce m-a impresionat e ca Fraulein nu avea chiar alura de biciclista, era trasa prin inel cu mustacioara (dar un inel din acelea de la gimnastica artistica), cu o mustacioara hitlerista din broboane de sudoare si cu un cojac la indemana in caz ca vezi-doamne are nevoie rapida de energie. Dar in final m-a impresionat ca facea acelasi traseu ca si mine in ziua aceea de 120km, de una singura calare pe mandreata ei de iapa numita „De-lite” (adica Usurica) si cu mult mai multe bagaje ca mine. Bravo ei, esti tare Fraulein Kojak Saucerkrautz, Don Quixote te saluta!

Intalnirea de gradul III, adica extra-terestra:

-cine si-ar fi putut inchipui o astfel de intalnire, tocmai aicea la capatul pamantului in Santiago de Chile! Si mai anume? A venit din Romania, Claudiu, tatal meu vitreg, in vizita la un fost prieten de facultate Fernando (un Chilean care a capatat azil politic in Romania cand a plecat impreuna cu familia prin 1974 dupa lovitura de stat si instaurarea regimului lui Pinochet). Inchipuiti-va deci o asemenea intrunire: intre Claudiu venit la capatul lumii in aventura vietii sale si in acest fel devenind o parte activa si din aventura noastra si Fernando care ne-a cucerit cu o romana impecabila desi arata mai Chilean decat Chileni si a facut numai parte din liceu si facultatea in Romania.


-pe Claudiu nu-l mai vazusem de cand am fost ultima oara in Romania in vara anului 2005, dar mi-a fost un ghid fidel in aceasta calatorie, urmarindu-mi cu atentie traseul si incurajandu-ma la tot pasul cu sfaturi si cuvinte alese dintr-o experienta de viata, intelegand cu mult mai bine prin ce trec decat altii. Am toata admiratia fata de acest sacrificiu pe care l-a facut (inchipuiti-va ca nu e usor nici dpdv financiar si totusi...), de a-si lua zborul in cautarea propriei aventuri si de rezultatul ei: de a face acel pas in necunoscut, acea trecere de la virtual la real pe care multi nu au curajul sa o faca niciodata. Felicitari Clau, am ramas adanc impresionat!


-pe de cealalta parte Fernando pe care l-am cunoscut pe la frageda varsta de vreo 12 ani si pe care nici nu mi-l mai aduceam bine aminte (decat ca era un tip bine facut, cu plete ca pana-corbului si a ramas neschimbat) ne-a primit cu bratele deschise in apartamentul lui din centrul Santiago. Oare mi-am inchipuit eu sau el vreodata, ca dupa 18ani, ne vom revedea in aceste circumstante, tocmai aicea intr-o tara pe care nici imaginatia mea bogata de copil nu putea sa o cuprinda? Mersi Fernando, parca nici mie nu-mi vine sa cred cum se intersecteaza drumurile oamenilor in viata uneori. Oare esenta vietii nu se afla la rascruce de drumuri? QUO VADIS? („Incotr-o Omule?”)

Povestea lui Ivan Eschival

-n-am sa uit momentul in care am ajuns la hotel si ne-a luat in primire Senor Ivan Eschival care se tot eschiva pe ici si colo incercand sa ne bage pe gat un tur la Machupicchu de vreo $200/persoana si sa ne planifice zilele in Cuzco. Am fost ‘extrem de tristi’ sa-l dezamagim, spunandu-i ca suntem obositi si oarecum nu ca ‘ceilalti’ turisti. Si bineinteles ca pe urma ne-am interesat si am vazut ca lucrurile se pot si mai ieftin, dar n-a.

Pe o roata

-azi am avut prilejul sa intalnesc un alt personaj interesant. Ed the unicyclist! Adica Ed ciclistul pe o roata. Se facea ca intrasem intr-o alimentara sa-mi cumpar niste lapte cu ciocolata ca sa-mi potolesc setea dupa o dupa-amiaza fierbinte la peste 32gC in desertul din sudul Arizonei. Si am iesit afara pe o bancuta la umbra si lingeam incet la sticla mea de 2L de laptic (pe care am baut-o toata) cand a venit Ed sa ma intreb de unde vin si incotro ma indrept. Si asa am intrat in vorba si cand l-am intrebat daca e un camping prin zona mi-a oferit sa stau la casa lui, casa in mijlocul renovarii. Asa am luat cina impreuna in timp ce-mi povestea de calatoriile lui cu bicicleta si de vremea cand a fost ghid si mecanic la o companie ce se specializa in tururi de bicicleta. Partea socanta a fost cand mi-a spus ca a cunoscut 3 persoane care au murit lovite de masini, o trista amintire a cat de vulnerabili suntem ca specie!

-eh, alt aspect interesant care m-a frapat a fost aceasta pasiune a lui pt. uni-cycling (adica mersul pe o singura roata cu o sa pe ea). Mi-a spus ca a fost pe traseul de la Moab, care mie mi s-a parut extrem de dificil pe o bicicleta normala, daramite sa-ti mentii balansul pe o roata. Pe urma mi-a spus ca a participat si in curse de uni-cycling la vale si faptul care m-a dat gata e cand mi-a spus ca a facut-o si prin zapada. Deci va puteti inchipui un tip pe o roata coborand un munte pe zapada facand slalom intr-un concurs? Cel putin se vedea de la o posta ca este intr-o forma fizica fantastica si tin sa mentionez ca este si vegetarian.

-in plus mi-a mai povestit si de o noapte torida in sudul Utah cand din cauza caldurii s-au decis sa mearga noaptea cu bicicleta si drumul era plin de serpi cu clopotei care veneau sa se incalzeasca pe asfaltul inca fierbinte. Deci inchipuiti-va ce inseamna sa mergi cu bicicleta noaptea la lumina chioara a unei lanterne si sa nici nu poti sa te opresti macar, avand in vedere zgomotul amenintator al sarpelui cu clopotei.

Moralul povestii : ca nu stii niciodata ce fata Morgana iti iese in cale in desertul fierbinte din sudul Arizonei, dar va asigur ca n-am visat ce v-am povestit!

Cu Nicu in Phoenix si renasterea

Cum sa nu apreciezi un om care-ti intinde o mana cand te ineci? Cand plutesti aproape sub suprafata dintre apa si aer? Cand simti ca ai avea nevoie de mai mult aer si plamanii ti se umplu cu apa?

Asta a facut pentru mine Nicu! Mi-a intins bratul salvator atunci cand dupa 2 luni de oboseala, frig si stors de orice picatura de energie a venit sa ma ia cu masina tocmai din varful infrigurat al Grand Canyon (la peste 400km distanta de Phoenix!!!- 800km dus-intors).

Eu si Kiki eram istoviti peste masura, lui Kiki dupa 12000km ii cedase roata pe spate de la toate gropile etc iar eu nici nu-mi mai simteam picioarele dupa un traseu de 30km.

Asa, parca intr-un mod magic, am fost transmutat din frig, din departare, din oboseala in caldura, in intimitatea, in relaxarea din Phoenix. Am avut timp sa-mi incalzesc corpul la soare la 30gC sau in jacuzzi, sa ma reculeg si sa reflect la tot ce am vazut si facut in America si pur si simplu sa stau cu picioarele pe "pereti". Nu cred ca am simtit niciodata pana acuma nevoia de odihna precum am simtit-o in Grand Canyon: eram uzat fizic, psihic, mental, sufleteste..., nu mai eram acelasi EU!

Iar Nicu a fost o gazda deosebita, desi abatut cu probleme la lucru, m-a facut sa ma simt ca un print, mi-a aratat diverse zone a orasului, am mers la baruri, am vizitat Scottsdale, Tempe, Sedona, Flagstaff. Si cum sa nu te simti minunat la caldura, printre cactusi si palmieri, intr-un oras f. ingrijit si mai ales cand parca stateam la un hotel de 5 stele cu piscina, jacuzzi, lac si palmieri. M-a uns pe suflet, mersi enorm Nicu, nu stiu daca voi putea sa te resplatesc vreodata pt. tot ce ai facut pentru mine.

Simt ca in Phoenix am renascut din rugul oboselii, ca in sfarsit in caldura de aicea lupta mea cu iarna a luat sfarsit:

Phoenix


Phoenix

" Fie să renască numai cel ce har
are de-a renaşte, curăţit prin jar,
din cenuşa-i proprie şi din propriu-i scrum,
astăzi ca şi mâine, pururi şi acum."

Din ceruri in adancul iadului si inapoi in rai

-azi a fost una dintre zilele cele mai lungi si dificile si nici macar n-am pus piciorul pe pedala bicicletei. Azi dupa ce am lalait-o cateva zile odihnindu-ma, m-am trezit la ora 5 :30AM, mi-am pregatit rucsacul si la ora 7 :10AM am coborat in abisul din Grand Canyon, am coborat in lumea cea de dincolo de negura, in iad...

-asta inseamna 16km de coborare de la 2150m la 750m in 3h, o pauza de pranz de 20min si urcat inapoi la 2100m, 14km in 4h. Deci in total un traseu de aproape 30km facut in 7h20min cu o diferenta de nivel de 2800m (1400sus 1400jos). A scos untul din mine, am mai alergat eu maratonul si asa, dar aicea era o coborare de-ti tremurau genuchii, iti suceai gleznele si-ti alunecau adidasii si ce sa mai zic de urcus care era crima si pedeapsa. Interminabil, toti sufereau, oftau, curgea apa dupa ei (erau destul de multi pe traseu, dar putini faceau tot). Dar cel putin pot sa ma mandresc ca sunt intr-o forma fizica mai buna decat am fost vreodata in viata asta, e fenomenal la ce nivel m-a adus calatoria asta, parca am ‘intinerit’ fizic cu cel putin 10ani.

Adevarul este ca acest traseu este de fapt un traseu de 2 zile si peste tot sunt semne sa te avertizeze sa nu devii o ‘statistica’ ca multi care au incercat sa-l faca intr-o zi au trebuit sa fie recuperati de salvamont (peste 250 de persoane anual), iar multi chiar n-au mai vazut lumina unei alte zi. Era chiar un afis dur cu o studenta la medicina in forma f. buna care alergase maratonul din Boston in sub 3ore si care si-a inchipuit ca nu e mare branza sa faca 30km intr-o zi, dar din pacate acolo in adancul canionului si-a dat sufletul din cauza caldurii si cantitatii insuficiente de apa/mancare (vara pot ajunge temperaturile si pana la 40gC la nivelul raului). Deci nu e de gluma, dar asta nu inseamna nici ca am facut pe eroul. Eroina acestei povesti este de fapt o femeie la 65 de ani, pe nume Mariela, care facea tot acest traseu ca si mine intr-o zi si mergea de ar fi intrecut pe multi de 20 sau 30 de ani. Am mers impreuna vreo 1/2 h si nu mai contenea cu povestile de cand calatorise ea prin Newfoundland, sau cand s-a dus waterskiing in nordul Ontario, sau pe drumetii de munte prin Rocky Mountains. Parea sa aiba energia unei persoane de 20 de ani, nu-mi venea sa cred ce repede urca si in ce forma fizica era. 30km si 2800m in diferenta de nivel, la 65 de ani, cand majoritatea persoanelor d-abia se tarasc cu cate un bat si se plang de tot felul de dureri. Bravo Mariela!

-si astfel pas cu pas prin praf rosu, prin praf alb, prin praf galben (e cu adevarat un paradis geologic in care poti vedea 12 straturi suprapuse de piatra de toate compozitiile si culorile de la 280 de milioane de ani la 1.7 bilioane de ani vechime si asta in numai 1400m, parca efectiv cobori in sufletul pamantului) am ajuns din strafundurile iadului de pe malul raului Colorado inapoi in lumea ingerilor pe Bright Angel Trail si am trecut obosit dar triumfator prin portile raiului.

Si asa inchei inca o zi in care simt ca am trait fiecare minut, cu fiecare pas, cu fiecare picatura de sudoare. O alta zi de neuitat!

Prieteni de drum, de frig, de viata....

O intalnire cu un alt suflet calator

-prima oara cand l-am intalnit pe Jocelyn statea cu ochii pierduti in zarile albastre parca in asteptarea unui moment ce tot intarzia sa apara in Bryce National Park. M-a intrigat de la bun inceput cat de calm si invulnerabil parea acolo complet singur pe marginea unei prapastii. Eu tocmai sfarseam un traseu dificil de vreo 15km cu zambetul pe buze si l-am rugat sa-mi faca o fotografie. Si mi-a facut nu una ci doua dintre cele mai reusite fotografii facute de un strain pana acuma, e uimitor cum toata lumea are aparate foto si cat de putini stiu sa le foloseasca, sa vada cu adevarat ceva prin lentila/sufletul aparatului. Nu vreau sa va spun de cate ori am fost de-a dreptul socat si cate poze am lepadat luate de alte persoane, ca de multe ori ma multumesc sa pun aparatul pe o stanca (chiar daca la un unghi nepotrivit si nu cu perspectiva cea mai buna) sa activez declansarea intarziata cu 10sec si sa ‘fug’ in poza. Si astfel mai apare si eroul vostru in cateva poze ca daca a-s lasa-o pe mana altora tot timpul ar fi jale.

-si revenind la poveste am intrat putin in vorba, mai ales cand am vazut ca era din Quebec (conducea un VW Westfalia vechi de vreo 20 de ani) si afland ca si el hoinareste prin America si Mexic pentru un an, i-am propus chiar sa treaca pe la mine pe la motel (era una din serile in care m-am cinstit si eu) sa faca un dus, sa stea la caldura etc. M-a refuzat politicos si mi-a spus ca el prefera sa doarma in masina in padure, oarecum ca mine dupa multe nopti cu cortul prin padure, ma simt ca un animal salbatic si nu-mi vine sa dau nasul cu ‘civilizatia’. Si asa ne-am despartit.

-ne-am intalnit iarasi in Zion la cateva zile dupa aceea in timp ce el fotografia zona ‘The Narrows’. Fotografiatul este una dintre pasiunile lui cele mai mari si are un echipament traznet dar, ce conteaza si mai mult, are si cunostintele necesare sa-l foloseasca precum putini altii. In plus are si rabdarea si puterea de a indura frigul fiecarui rasarit si apus de soare, momentele cele mai prielnice ale zilei pt. fotografiat.

-azi, nu mi-a venit sa cred cand ne-am intalnit iarasi in Grand Canyon. Cum sa nu te intrige o persoana care calatoreste cu masina la fel de incet ca un biciclist? Am ajuns sa ne cunoastem mult mai bine la aceasta a treia intalnire si am aflat mult mai multe amanunte despre el. In primul rand mi-a marturisit f. deschis ca el ‘a iesit la pensie’ acum 4 ani (desi are numai vreo treizeci si ceva de ani) si ‘ca cu’ banii economisiti ca inginer in telecomunicatii a calatorit prin toate colturile lumii si continua sa o faca in momentul de fata intr-un mod f. frugal. Nu e bogat dar el si prietena lui cu $15000 au calatorit un an si jumatate prin lume ceea ce e de admirat cand salariul mediu anual al unei persoane pe aicea e cam $25000 (si astia sunt consideratii muritorii de foame) si sunt altii care arunca cateva mii de dolari numai pe o saptamana in Caraibe. Era captivant sa stai sa-l asculti povestind de tot felul de tari exotice de pe te toate continentele. Simteam ca parca ne cunoastem de o viata, aveam atat de multe lucruri in comun, vedeam lumea cu aceiasi ochi, conversatia curgea precum raul Colorado la vale spre golful Californiei fara ca nimic sa-i stea in cale.

-am facut o pasta traznet si amandoi fata in fata in intuneric si in frig in microbuzul lui, ne ‘incalzeam’ cu conversatie despre viata, despre visuri, despre non-comformitatea drumului pe care am apucat-o. Parca ne oglindeam unul in celalat. Si el la inceput n-a fost inteles de cei din jur, nimeni nu pricepea cum poti sa renunti la o slujba banoasa si un stil de viata luxos si sa devii un vagabond nespalat, infrigurat si somer pe drumurile tainice ale lumii. Dar asta e viata! Ispita drumului. Pentru unii drumul este absolutul, drumul este scaparea din inuman, drumul ajunge esenta vietii. Drumul devine viata! Si tineti cont ca am spus ‘drumul’ nu destinatia! E o mare diferenta, un calator adevarat nu are o destinatie fixa, nu are un orar, nu traieste in timpul profan al societatii moderne. Un calator adevarat traieste in timpul lui, un timp care se incetineste considerabil, chiar daca nu-i o viata usoara, nu se compara cu o vacanta, slujba de calator are niste satisfactii aparte. Si sincer sa fiu si eu am inceput sa simt asta, chiar daca in curand fac 6 luni de cand am plecat in aceasta calatorie, nu exagerez cand va spun ca mi se par precum 6 ani! N-am simtit niciodata in viata mea, precum acum, ca timpul merge mai incet, ca am trait fiecare zi pana la ultima picatura, ca am savurat fiecare experienta. E de-a dreptul socant sa simti ca poti trai oarecum in afara timpului care-i inghite pe toti ceilalti chiar daca gonesc cu peste 120km/h toti isi pierd timpul.

Totusi este trist in lume!

Moralul povestii : ca nu sunt singur pe lume! Mai sunt si altii care gandesc, vad, dar mai ales traiesc lucrurile ca si mine. Si cum spunea Jocelyn, e cateodata atat de trist sa te intorci inapoi acasa sa le arati tuturor prietenilor si familiei pozele pe care numai tu stii cu adevarat sa le privesti, poze care numai tie iti vorbesc in mii si mii de cuvinte, pe care numai tu le poti talmaci, sa incerci sa le explici ce ai trait (ceva inexplicabil) in timp ce ei se plang de ce repede zboara timpul, ce mult costa totul si ce seaca e slujba lor sau in cel mai fericit caz de ce au facut in vacanta lor de 2 saptamani. De aceea si spunea ca dupa 2 saptamani acasa are iar chef de duca, drumul este viata unora, adevaratul suflet de nomad nu poate fi inchis in cusca societatii si conformitatii. Live free or die!

Who shot the sheriff?

-nimeni, dar asa se face ca urcam eu temeinic un deal furios pe caldura (mda eram inca pe la 1000m din Hurricane) si ma cam sacaia si traficul ca nu prea aveam margine de carosabil si treceau si ceva TIRuri mari. Si precum spuneam pedalam eu de zor cand vad o camioneta tragand pe dreapta dar oarecum ciudat venind din directia opusa. O tot vad facand manevre de intoarcere, in timp ce eu asudam de zor si cand ajung in dreptul ei un tip la a doua varsta ma intreaba daca nu cumva vreau un ‘lift’ (adica o mana de ajutor). Primul instict a fost sa zic nu si sa intreb cat mai e pana sus in varf pe platou. La care el mi-a raspuns ca drumul se ingusteaza si mai mult si mai sunt cateva mile de urcat. Zic ei drace! Nu-mi iese mie o ocazia ca asta tot timpul, hai sa profit de ea, si zis si facut scoate desagile de pe Kiki si urca in camioneta.

Aicea aveam sa aflu ca tipul respectiv, Woody (not the Woodpecker), era fostul serif din zona si ca avea un ranch pe la vreo 20km in sus pe drum (si cand m-a vazut luptandu-ma cu dealul si traficul s-a intors din drum sa-mi ofere o mana de ajutor).

Si asa se face ca am calatorit impreuna vreo 20km schimband tot felul de povesti si basme. Imi spunea ca pe vremea cand a devenit el serif i-au dat doar un ‘badge’ si un pistol si i-au spus sa aiba grija de o zona de cateva sute de km patrati. Atata tot, dar se vede ca omul avea suflet bun ca spunea ca pe vremea lui politistii erau acolo ca sa-i protejeze si ajute pe oameni (‘Serve and Protect!’) nu ca sa dea amenzi stupide de depasirea vitezei. Eh, alte vremuri...

Pe urma imi spunea cum a iesit la pensie si s-a dus intr-o calatorie in Quebec, Canada. Oh well, un serif care toata viata a purtat pistol la brau sau sub umar, s-a trezit dintr-o data ‘gol pusca’ (sau e ‘gol-pistol’? :) fara arma in toc. Zicea ca parca avea nevoie macar de un telefon mobil ceva la centura, ca altfel se simtea complet in nesiguranta. Chiar imi sugera si mie daca sa am o arma la mine. I-am raspuns ca arma mea e aparatul foto. Asta e obisnuinta ce sa-i faci.

In final mi-a spus ca atunci cand am sa trec prin Colorado City am sa trec printr-o comunitate mare de Mormons care parea ca-l nelinisteste oarecum si aveam sa aflu de ce. Se pare ca aceasta comunitate de Fundamentalist Mormons (oarecum o secta aparte) sunt poligamisti si au fiecare cel putin 3 neveste, dar chiar si 6-7. Problema e ca legea interzice acest fapt si atunci omul este ‘oficial’ casatorit cu o singura femeie si ‘neoficial’ mai are 3-4 ‘consoarte spirituale’. Aveam sa aud ulterior ca multe dintre fete sunt traficate de la un grup la altul drept sotii, la frageda varsta de numai 14ani. Si asa imi spunea Woody ca toate casele din Colorado City sunt de fapt cat un hotel ca au familii de peste 15-20 de persoane cu copii, bunici, neveste etc. etc. In plus se pare ca oamenii prospera in afaceri destul de bine, avand in vedere ca plozii sunt pusi la munca de la cea mai frageda varsta posibila, pt. ca legea nu lasa minorii sa munceasca sub 16 ani decat daca in cadrul familiei. Asa ca la munca copilasi! Tare interesanta aceasta comunitate de Mormons care chiar daca religia lor le-a interzis poligamia s-au separat si au continuat aceasta practica si se pare ca toate aceste consoarte spirituale traiesc pe somaj, adica primesc ajutor de la guvern ca fiind mame singure.

In plus totusi, aceasta comunitate f. religioasa este de admirat pretutindeni prin aceasta zona pt. darzenia, tenacitatea si fervoarea cu care au reusit sa traiasca in aceste locuri (inca de la 1800) izolate, desertice, salbatice, pline de intemperii, locuri in care nici un alt ‘alb’ n-a reusit s-o faca. Se pare ca intentia lor era sa-si formeze tara lor unica Deseret care ar fi fost in aceasta zona din sudul Americii, nordul Mexicului, dar dupa razboiul dintre SUA si Mexico cand SUA a anexat Arizona, New Mexico etc. n-au reusit sa-si mai formeze tara lor, dar prezenta lor prin aceasta zona este f. raspandita. Majoritatea sunt membrii ai bisericii Jesus Christ of Latter Day Saints, biserica care dealtfel mi-a oferit si mie o noapte de adapost la iarba verde in seara de Halloween in Henrieville (am vorbit cu pastorul si m-a lasat sa-mi pun cortul pe iarba in spatele bisericii).

Si inca un fapt cu umor si putin ciudat este faptul ca atuncea cand Mormonii au intrat peste teritoriile indienilor, nu i-au exterminat direct precum restul americanilor, ci i-au considerat membrii religiosi crestini, care din cauza faptului ca au fost indelung separati de civilizatie, au uitat si si-au pierdut notiunile crestinismului. Si asa se faca ca au tot incercat de zor sa-i ‘trezeasca’ inapoi la viata crestina pe acesti saramani salbatici indieni, dupa ce bineinteles ca le-au ocupat teritoriile si i-au facut sa flamanzeasca (au introdus mii si mii de vaci care au ras in cativa ani toata iarba si fauna din aceasta zona, care acum a devenit pur si simplu un desert cat vezi cu ochii numai de ‘sagebrush’ un fel de arbust spinos), au monopolizat toate sursele de apa si le-au mai transmis si cateva boli molipsitoare care au decimat populatia bastinasa de la cateva mii la vreo 200 in numai vreo 50 de ani. Si asa se face ca chiar si atuncea cand vrei sa faci bine, tot rau se termina.

E si asa v-am spus si povestea fostului serif din Hurricane! Noapte buna copii.