Moare cate putin cine se transforma in sclavul
obisnuintei,urmand in fiecare zi aceleasi traiectorii;
cine nu-si schimba existenta;
cine nu risca sa construiasca ceva nou;
cine nu vorbeste cu oamenii pe care nu-i cunoaste.
Moare cate putin cine-si face din televiziune un guru.
Moare cate putin cine evita pasiunea,
cine prefera negrul pe alb si punctele pe "i" in locul
unui vartej de emotii,acele emotii care fac ochii sa
straluceasca,oftatul sa surada,
si care elibereaza sentimentele inimii.
Moare cate putin cine nu pleaca atunci cand este
nefericit in lucrul sau;
cine nu risca certul pentru incert pentru a-si
indeplini un vis;
cine nu-si permite macar o data in viata sa nu asculte
sfaturile "responsabile".
Moare cate putin cine nu calatoreste;
cine nu citeste;
cine nu asculta muzica;
cine nu cauta harul din ei el insusi.
Moare cate putin cine-si distruge dragostea;
cine nu se lasa ajutat.
Moare cate putin cine-si petrece zilele plangandu-si
de mila si detestand ploaia care nu mai inceteaza.
Moare cate putin cine abandoneaza un proiect inainte
de a-l fi inceput;
cine nu intreaba de frica sa nu se faca de ras si cine
nu raspunde chiar daca cunoaste intrebarea.
Evitam moartea cate putin ,amintindu-ne intodeauna ca
"a fi viu" cere un efort mult mai mare decat simplul
fapt de a respira.
Doar rabdarea cuminte ne va face sa cucerim o fericire
splendida.
Totul depinde de cum o traim...
Daca va fi sa te infierbanti,infierbanta-te la soare.
Daca va fi sa inseli, inseala-ti stomacul.
Daca va fi sa plangi,plangi de bucurie.
Daca va fi sa minti,minte in privinta varstei tale.
Daca va fi sa furi, fura o sarutare.
Daca va fi sa pierzi,pierde-ti frica.
Daca va fi sa simti foame, simte foame de iubire.
Daca va fi sa doresti sa fii fericit,doreste-ti in
fiecare zi...
vineri, 23 februarie 2007
O ultima iesire la ocean
-insingurat si tristut m-am intors de unul singur in Santiago (20h cu autocarul) si cum nu prea aveam chef de impachetat bagaje, Fernando a fost dragut si ne-a scos (pe mine si pe Claudiu) la o ultima plimbare pe malul Pacificului.
-ne-am oprit putin pe plaja din Cartagena, dupa care ne-am dus la casa faimosului poet, politician, comunist, chilean Pablo Neruda. Era foarte cocheta, pitita pe malul oceanului in Isla Negra. Tipul a fost putin excentric si a colectionat o gramada de lucruri de peste tot din lume si astfel si toate aceste obiecte pareau sa spuna povestea unei vieti.
Aicea este un citat de el, un alt visator:
« visele nu se risipesc, dar nici nu zboara daca nu le dai aripi... »
-am culminat aceasta calatorie intr-un mod foarte inedit in San Antonio. In acest satuc pescaresc am putut admira nestingheriti o colonie intreaga de pelicani si de lei de mare. A fost chiar inedit, in special sa vezi imensitatile acelea grasoance de lei de mare, cum se lafaiau la soare pe stanci. Chiar nu ma asteptam sa-i vad intr-un asemenea loc, printre oameni, pescari...
O observatie
Interesant cum prin vitrinele magazinelor de produse din piele, sau haine, sau mobila se ascundea tot timpul si cate o sticla de vin. Pai ce mama naibii, nu suntem in patria vinului aicea?
Bienvenidos a Argentina!
Bienvenidos a Argentina!
Obsesia oamenilor mari
- "Oamenilor mari le plac numerele. Când le vorbiţi de un nou prieten, nu vă întreabă niciodată ceea ce este cu adevărat important. Nu vă întreabă niciodată: "Cum sună vocea lui? Ce jocuri îi plac? Colecţionează fluturi?" Ei vă întreabă: "Câţi ani are? Câţi fraţi are? Cât cântăreşte? Cât câştigă tatăl său?" Numai atunci ei vor crede că l-au cunoscut." (Capitolul IV) Micul Print
Oamenii mari
"Oamenii mari nu pricep niciodată nimic şi este obositor pentru copii să le dea întruna explicaţii." (Capitolul I) Micul Print
Ciudad de Buenos Aires
-dupa nume n-ai zice, avand in vedere norii negri de esapament cu care te intampina Buenos Aires, dar si acest oras are un aer aparte, nu curat, dar aparte. Fata de Santiago este mai putin „bibilit” si are mai putin alura aceea de modern, de cosmopolitan. La tot pasul te intampina tot felul de lozinci/propaganda pe orice perete (Venceremos!), care pereti la randul lor sunt si ei intr-un stadiu avansat de derapanare, tencuiala de pe cladiri se desprinde incet si parca neluata in seama de nimeni. Buenos Aires pare sa fi ramas inghetat in ziua de ieri, de aceea si impresia ca parca te afli oarecum in Europa interbelica (sau cel putin cum mi-as imagina-o eu). Asta nu inseamna ca nu are o multime de cladiri deosebite, bulevarde late si parcuri imense.
-iara a traversa o strada in Buenos Aires este o adevarata aventura. Bulevardul lor principal are cam 6 benzi in fiecare directie si implicit nu este chiar prietenos pentru pietoni care trebuie sa alerge in timp ce masinile asteapta ca niste fiare cu motoarele turate (chiar ai nevoie de cateva semafoare ca sa poti sa traversezi. Au cateva „insule” unde pietonii pot sa astepte).
-dar faptul cel mai interesant despre Buenos Aires sunt ritmurile de tango. Nimic nu mi s-a parut a capta mai bine esenta acestui oras decat acel dans ce „zvacnea” cu pasiune, iradia atata energie in miscari precise, senzuale, primale... In lumina apusului de soare, pe o strada in inima Buenos Aires, rasunau ritmurile de tango, ritmurile unei vieti de odinioara ce a refuzat sa moara. Cum sa uiti acea privire inflacarata a dansatoarei, cum sa nu te lasi cucerit de acea poveste in miscare, cum sa nu te bucuri de ultima noapte impreuna in America de Sur, in Buenos Aires?
HEMOS VENCIDO!
In final viata merge inainte
-odata ajunsi in Buenos Aires am fost nevoiti sa alergam la ambasada Canadei, sa-mi fac cateva poze de pasaport, sa completez formulare, un continuu du-te-vino, dar cel putin s-au miscat rapid si in 24h aveam un pasaport nou. Asa ca n-a trebuit sa raman „exilat” prin Argentina, mai ales avand in vedere ca aveam zborul spre Noua Zeelanda din Santiago in cateva zile. Pe urma ne-am mai vanturat prin oras dupa ceva cumparaturi (Mirela era in sfarsit fericita ca poate scapa de hainele de biciclism si sa redevina feminina), iar seara, „la ultima noche”, am iesit in mod tipic sud-american la un restaurant aproape de miezul noptii sa sarbatorim succesul calatoriei noastre pe acest continent.
A fost de neuitat. Una aventura inolvidable. Experiencias increibles para disfrutar demasiado tarde. Sin jaulas, cara a cara con lo feo y lindo, la armonia y brutalidad. Escondido! Doloroso!
Venceremos!
joi, 22 februarie 2007
Oamenii mari
- "Toţi oamenii mari au fost mai întâi copii. (Dar puţini dintre ei îşi mai aduc aminte)." (dedicaţie) Micul Print
Ziua in care m-au furat!!!
- stateam linistiti pe o banca in Mendoza, chiar dupa ce ne luasem ramas-bun de la Claudiu si Fernando (se intorceau la Santiago) si eram la Internet. La un moment dat, din lipsa de atentie, rucsacul meu a fost infascat si dus pt. eternitate.
-eh asa se face ca mi-am pierdut pasaportul, cateva carti de credit, ceva bani si destul de multe dintre hainele mele de ciclism. N-am sa uit golul acela care se deschide inauntrul tau cand iti dai seama ce ai pierdut, cand refaci mental inventarul a ce ai avut si cand simti deodata gustul acela amar al deznadejdii.
-ce faci in asemenea momente? Lovesti cu ura, plangi de necaz, te consumi cu furie sau doar re-analizezi de zeci de ori acel scenariu si incerci sa intelegi unde ai gresit si ce trebuia sa faci diferit. Poate putin din toate! Dar in final intelegi un singur lucru: ca nu e decat o alta incercare a destinului, ca faptul s-a consumat si nu mai poti schimba nimic, viata merge inainte si daca inveti ceva din aceste experiente tot e ceva. Asa a conspirat universul.
Adevarul e ca intotdeauna poate fi si mai rau. Mult mai rau!
Mendoza
-din Santiago urma s-o conduc pe Mirela la aeroport in Buenos Aires (de aicea gasise cel mai ieftin zbor spre casa). Ea trebuie sa-si continue studiile de doctorat si sa se intalneasca cu profesorii (urmeaza sa ne revedem prin Noua Zeelanda prin luna aprilie candva). Asa ca ne-am urcat frumusel intr-un autobuz si avand in vedere ca eram la mai bine de vreo 1300km distanta de Buenos Aires si trebuia sa trecem si peste Anzi, ne-am gandit sa „rumpem” aceasta parte in doua.
-asa se face ca in prima zi am mers doar pana la Mendoza, un orasel cochet imediat peste Anzi si trecand pe langul faimosul varf Aconcagua (6092m) pe care doar l-am salutat respectuos din departare. Odata ajunsi in Mendoza ne-a intampinat o ploaie torentiala care crease ravagii cu grindina si adevarate torente de apa care transformasera strazile in rauri veritabile.
-prin Mendoza ne-am plimbat linistiti pe strazi, am „cules” cateva lucruri din recolta locala: mai specific produsele din piele si vinurile Malbec iar seara, impreuna cu Claudiu si Fernando, ne-am dus la o terasa si am mancat o friptana cat toata zilele ca parca iti aduc o vaca nu doar o parte din ea.
-un alt fapt de remarcat e ca oamenii astia pe aicea n-au somn. Sincer vorbind, este un continuu du-te-vino pe tot parcursul noptii. Aicea cina de multe ori incepe dupa ora 9PM si a manca la ora 12AM nu e chiar nemaipomenit. Si dupa aceea incepe distractia, ca discotecile nu se deschid decat pe la miezul-noptii si petrecerile tin pana in zori de zi. Asa se face ca nu prea am avut noi tihna sa dormim prin Mendoza, dar de, asta e viata sud-americana.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)