Plecand din Mount Rainier mi-am zis ca am terminat cu muntii. Ce amarnic m-am inselat am aflat abia cand intrand pe acest drum linistit de munte, frecventat de multi motociclisti (f. cotit, ingust si sus-jos) m-am trezit iarasi ca trebuie sa urc 2 muntisori unul pana la 1300m si altul pana la 1000m (si asta de la 300m de fiecare data) deci urcusuri de 60km si coborasuri de 60km si ce urcusuri, dar si ce coborasuri, doamne, doamne. Fiecare cu durerea si placerea lui, urcusul scotea sufletul din tine, la coboras inghetai tot, dar cu zambetul pe buze. Ma bucur ca am gasit si pe aici un drum linistit printr-o padure nationala fara localitati, magazine, oameni, benzinarii. Chiar mi-a placut putina salbaticie. Dormeai unde vroiai, trageai pe dreapta in padure puneai cortul, te ploua bine si o luai de la capat.
Viata idilica de ciclist ambulant!
Dar partea cea mai interesanta a fost faptul ca am trecut pe langa Mount St. Helens, vulcanul care a erupt in 1980. Am vazut un film documentar cu eruptia si efectiv ramaneai mut de forta imensa a naturii: vedeai cum un munte se dezintegreaza (acuma varful e cu vreo cateva sute de metri mai jos in altitudine), cum lava izbucneste incinsa si gazele emanate au incercuit tot globul pamantesc in cateva zile, zeci si zeci de hectare de padure care au disparut in cateva secunde si un torent imens de lava, apa si noroi care gonea prin vai la peste 160km/h calcand totul in picioare. Ceva inedit si infiorator in acelasi timp de pe Cercul de foc al Pacificului. Si totusi acum la 26ani dupa acest cataclism, viata continua, muntele se inverzeste incet cu vegetatie proaspata, totul reintra in normal. Pana la urmatoarea explozie (ciclu de cam 125ani).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu