miercuri, martie 28, 2007
O constiinta
"O conştiinţă nu poate fi singură. Lumina şi bucuria ei stă în comuniunea cu o altă conştiinţă. Oricât aş fi de singur, eu privesc la mine ca la un fel de altul, vorbesc cu mine, mă bucur de mine, mă îndemn pe mine, mă îndrept pe mine." Dumitru Staniloae
Pamantul
"Pământul este stânca cea mare, de care omenirea, adevăratul Prometeu, e încătuşată şi sfâşiată de vulturul îndoielii. Ea a furat lumina şi suferă pentru asta tortura." Heinrich Heine
Natura picteaza...
"Natura pictează pentru noi, zi după zi, imagini de o infinită frumuseţe." John Ruskin
Peninsula Otago: moment epic
-eh si precum nu am stare nici in zilele mele libere ne-am urcat pe bicicleta (noroc ca fara bagaje) si am cutreierat si magica peninsula Otago. Bineinteles ca vremea nu a prea cooperat in nici una din zile (am fost in 2 randuri) si ba le cam burnita, ba era o ceata de nu vedeai nimica, ba sufla un vant de nici nu puteai sta in picioare, dar orisicum nu ne-am dat batuti si am avut parte de o experienta sublima pe aceasta peninsula. Drumul era de vis: cand pe malul oceanului cand serpuind pe culmi de dealuri, vremea instabila oscila de la ceata, la soare, la burnita in cateva minute dar lumina era ireala.
-am avut noroc si cand am ajuns azi la Sandfly Bay am prins putin soare si eu cu Dean alergam ca 2 copii fara o grija pe lume, topaind bezmetici peste dunele de nisip (si el are cam 42 de ani), razand si chiuind de fericire. Era atat de magic sa vezi nisipul fin purtat de vant inspre valurile verzi si inspumate (si ele la randul lor date peste cap de vant), sau sa admiri o pereche de foci dormind lenese pe plaja. Tresalta sufletul in noi de bucurie.
-un moment sublim in care toate grijile ti se topesc in ceata laptoasa, in care esti fericit ca traiesti in acest paradis terestru...
Autobiografie
"Fiecare autobiografie se ocupă de două personaje: Eu-l, un Don Quijote şi Sinele, un Sancho Panza."
Wystan Hugh Auden
In Dunedin
deci dupa ce am trecut cu bine de Kaka Point m-am indreptat spre Dunedin, un orasel studentesc chiar f. cochet cu arhitectura din sec. XIX. Aicea aveam sa-l intalnesc pe Dean (un prieten de-a lui Peter, sotul Cristinei din Wellington) si familia sa. Dupa 3 ½ zile ma simteam deja de-al casei, o casa impresionanta de pe la 1880 plina de muzica si viata. Toti membrii familiei sunt muzicieni, adica Dean, sotia Karen si fetitele Abby, Calla si cea mai mica de vreo 9 ani Ariana si cele 3 pisici care si ele se mieunau care mai de care. Un vacarm, o harababura si un du-te vino constant.
-eh aicea am avut putin timp sa ma destind, sa ne cunoastem mai bine, am iesit o seara la restaurant, le-am tras o mamaliga in alta seara (care din pacate a iesit amaruie de la calitatea proasta a malaiului), m-am jucat cu fetitele (aia mica, Ariana mi-a facut un portret traznet). In sfarsit pot spune ca m-am simtit ca in „sanul” familiei si inca o familie numeroasa ca mai sta si fratele lui Dean, Duncan la ei (si el un tip f. deschis si de treaba, politist de meserie).
marţi, martie 27, 2007
luni, martie 26, 2007
Creatia:...
"Creaţia:... a apuca din haosul inform elemente brute, a le topi împreună şi a le turna într-o formă care să îmbrace o viaţă ce se diferenţiază într-un chip absolut hotărât de tot ce nu este ea - aceasta este puterea naturii şi a artistului." Ion Luca Caragiale
Povestea lui Joachim
Pe la apus de soare, n-au venit sa m-omoare, a venit Joachim. Un ciclist din Germania. Sa zicem! De ce sa zicem? Deoarece el a incetat sa mai fie de undeva, el doar ESTE!
Un cetatean al Terrei, un om in cautarea destinului sau. Si-a parasit slujba de zi cu zi dintr-un oficiu de prin Germania si de 6 ani de zile cutreiera lumea pe bicicleta, lucrand pe ici pe colo, tocmai venea dupa 6 luni de lucru in constructii in vestul Australiei. Si le cutreiera nu gluma. Cand am inceput sa-l intreb de destinatii favorite, mi-a spus ca nu poate sa aleaga, dar ca-i plac destinatiile mai putin turistice. Ii placea Sudanul, dar nici Etiopia nu era rea desi i-au zburat cateva gloante pe la urechi pe acolo in turul cand a traversat Africa de la nord la sud. Bineinteles ca Siberia e rece, Mongolia e vasta, Vietnamul trepideaza cu moto-scutere, Tailanda e turistica, India e fascinanta si murdara, Cambojia e inca plina de mine, Tibetul devine din ce in ce mai turistic si Laos l-a atras intr-un mod aparte. Si lista putea continua la nesfarsit.
Un alt aspect interesant era ca era pe o bicicleta italiana de curse, cu doar 2 paniere pe spate de ziceai ca vine de la curse nu "touring". Si va inchipuiti ca o cursiera nu are viteze suficient de mici ca sa poti sa urci dealurile criminale din tara asta, asa ca din cand in cand mai trebuia sa si impinga dar de!
Moralul povestii: ca viata e scurta si daca simti ca asta ti-e chemarea in viata trebuie s-o faci or altfel nu-ti vei gasi niciodata linistea
Moralul din punctul meu de vedere: mi s-a parut foarte interesant ca daca inainte m-as fi uitat la o asemenea persoana ca un demi-zeu si as fi aspirat si eu sa fiu macar pentru o clipa in pantofii lui (metaforic bineinteles), acum lucrurile s-au schimbat... Acum il priveam ca pe un frate, ca pe un alt suflet ratacit pe drumurile lumii si amandoi vorbeam aceeasi limba si intelegeam tainele acelea ascunse ale acestei vieti nomadice cu avantajele si dezavantajele ei. E doar un alt stil de viata pentru suflete nomade, atata tot. Si Joachim e doar un alt om.
Un cetatean al Terrei, un om in cautarea destinului sau. Si-a parasit slujba de zi cu zi dintr-un oficiu de prin Germania si de 6 ani de zile cutreiera lumea pe bicicleta, lucrand pe ici pe colo, tocmai venea dupa 6 luni de lucru in constructii in vestul Australiei. Si le cutreiera nu gluma. Cand am inceput sa-l intreb de destinatii favorite, mi-a spus ca nu poate sa aleaga, dar ca-i plac destinatiile mai putin turistice. Ii placea Sudanul, dar nici Etiopia nu era rea desi i-au zburat cateva gloante pe la urechi pe acolo in turul cand a traversat Africa de la nord la sud. Bineinteles ca Siberia e rece, Mongolia e vasta, Vietnamul trepideaza cu moto-scutere, Tailanda e turistica, India e fascinanta si murdara, Cambojia e inca plina de mine, Tibetul devine din ce in ce mai turistic si Laos l-a atras intr-un mod aparte. Si lista putea continua la nesfarsit.
Un alt aspect interesant era ca era pe o bicicleta italiana de curse, cu doar 2 paniere pe spate de ziceai ca vine de la curse nu "touring". Si va inchipuiti ca o cursiera nu are viteze suficient de mici ca sa poti sa urci dealurile criminale din tara asta, asa ca din cand in cand mai trebuia sa si impinga dar de!
Moralul povestii: ca viata e scurta si daca simti ca asta ti-e chemarea in viata trebuie s-o faci or altfel nu-ti vei gasi niciodata linistea
Moralul din punctul meu de vedere: mi s-a parut foarte interesant ca daca inainte m-as fi uitat la o asemenea persoana ca un demi-zeu si as fi aspirat si eu sa fiu macar pentru o clipa in pantofii lui (metaforic bineinteles), acum lucrurile s-au schimbat... Acum il priveam ca pe un frate, ca pe un alt suflet ratacit pe drumurile lumii si amandoi vorbeam aceeasi limba si intelegeam tainele acelea ascunse ale acestei vieti nomadice cu avantajele si dezavantajele ei. E doar un alt stil de viata pentru suflete nomade, atata tot. Si Joachim e doar un alt om.
Invata sa privesti...
"Oamenii se împart în două categorii: unii caută toată viaţa şi nu găsesc, alţii găsesc şi nu sunt mulţumiţi." M. Eminescu
Povestea unui om ce face umbra pamantului
-sunt oameni si oameni pe lumea aceasta si de la toti trebuie sa iei aminte si sa-nveti ce e rau si ce e bine. De data aceasta se face ca intram in micuta localitate Fortrose care dispunea de un centru turistic care era si cafenea. Asa ca am intrat frumusel si o tipa amabila mi-a oferit o harta, mi-a spus cam ce e de vazut prin zona, mi-a umplut sticlele cu apa si chiar mi-a spus ca e un camping gratis putin mai jos pe drum. Zis si facut! I-am multumit frumos si m-am dus la camping.
-eh a doua zi de dimineata, m-am infintat iarasi acolo sa-mi umplu sticlele cu apa si eventual sa-mi cumpar ceva de-ale gurii. De data aceasta era acolo un tip mai in varsta si morocanos care mi-a spus foarte non-salant ca este impotriva „regulilor” sa-mi dea apa, dar daca vreau pot sa cumpar apa la sticla. Atat nici o explicatie in plus! Hmm, stai putin nenica, cum adica, am incercat sa-i explic ca in seara precedenta mi-am umplut sticlele cu apa de la robinet din acelasi loc. A purces sa-mi explice ca fetiscana care lucra acolo, nu cunoaste „regulile”. Zic, halal de reguli! Ce s-a intamplat oare cu regula aceea primordiala in care-i arati unui strain putina omenie? Ce mare lucru e sa-i oferi un pahar de apa de la robinet unui ciclist insetat? Well, din pacate unii traiesc dupa asemenea reguli si bineinteles ca si eu dupa „regula” mea n-am cumparat nimica de acolo ca nu vreau sa am de-a face cu asemenea oameni ce fac umbra pamantului degeaba. Nu traiti dupa asemenea reguli, traiti cu omenie, incercati in fiecare zi sa faceti un mic gest de omenie, un favor, sa dati o mana de ajutor, orice sa faceti planeta aceasta mai buna decat e. Asta regula!
Au supravietuit ouale
mda, nu, nu ouale alea ;), ci ouale pe care le-am cumparat de la marginea drumului ca nu m-am indurat sa vad cum stateau acolo proaspete si facundu-mi cu ochiul in timp ce vedeam gainile alergand libere prin imprejurimi (adica oua adevarate ca la bunica la tara). Asa ca avand in vedere ca se apropie Pastele, mi-am zis sa-mi asum un oarecare risc si le-am bagat in traista (mda, le-am platit pe sistemul onoarei) si zis-si-facut drumul s-a transformat din pavat in nepavat si plin de hartoape de mi-a zgaltait si mie creierii, d-apai sarmanele oua. Si cu toate acestea tin sa va spun ca nu le-am gasit omleta si ca azi-dimineata m-am putut bucura de niste ochiuri prajite cu sunculita si cu branza Camembert, ca sa vezi trai pe vatrai si cum se sarbatoreste Pastele down-under!
Be-he-he be-he-he
-in curand am sa devin un specialist in „behait”. Avand in vedere numarul de oi din aceasta tara care se pare ca are o populatie de 4 milioane de oameni si aproximativ 20 de milioane de oi, am inceput chiar sa fac diferenta intre un „be-he-he” (adica alarma generala, hai s-o rupem la fuga ca ne ataca un calaret ciudat cu coiful pe ochi si pe 2 roti) si un „be-he-he-he-he” (care e mai mult o remarca ciudata cand te privesc cu moaca aia „tampa” si in timp ce mesteca intruna, de parca se mira si ele, uite-l si pe-asta ce nebun, unde-i e motorul?). Mda, care asa va sa zica, aicea am devenit pastor prin definitie, speriu oile care fug in panica in toate directiile cand ma vad „behaind” la ele sau claxonandu-le inciudat. Dar e vina lor ca eu am incercat sa le recit „Miorita” si sa le explic mai inadanc motivul transhumantei si cand am vazut ca ma privesc asa „natang” si ca o iau la fuga orisicum, m-am multumit doar cu distractia de a le vedea cum fug ingrozite. Si sa stiti ca e adevarat, e suficient sa o sperii pe una si toate o iau la fuga dupa ea! Ca sa vedeti ce bine se distreaza cavalerul absurdului...
Mantrele ciclismului de lunga distanta
Acestea sunt unele din regulile esentiale pe care le-am invatat in decursul acestei calatorii:
1. prima si cea mai importanta: sa-ti aduci aminte de ce ai ales bicicleta ca mod de transport. Nu esti la curse, nu destinatia conteaza, kilometri si viteza n-au importanta. Esenta este calatoria in sine, trairile acelea intense, intalnirile cu diversi oameni, descoperirea acelor locuri ascunse, acea cotitura de drum care-ti schimba ziua. Si nu, nu-ti inchipui ca le poti vedea pe toate, dar traiesti ceea ce vezi! Stapaneste mantra aceasta si deja ai rezolvat 50% din problema.
2. incearca sa te limitezi la maxim 8h pe zi care sa include si ceva pauze binemeritate. E oarecum un program de munca tipic cu pauza de masa si de „cascat” gura. Nu-ti impune un numar de kilometri sau o destinatie indepartata ci alege o ora pana la care sa mergi. In felul acesta vei suferi mult mai putin si nu-ti face nici o grija ca in fiecare seara vei gasi un loc de innoptat cu cortul (de cele mai multe ori gratis si linistit pe undeva ascuns).
3. ia-ti cel putin o zi libera pe saptamana (preferabil 2) si stai si relaxeaza-te cu picioarele pe pereti. Asta nu inseamna lipsa de productivitate ci o forma de recuperare atat de necesara corpului precum somnul. Ignora aceasta regula si eventual stresul te va derama. Chiar si mai mult, la fiecare cateva luni, ai nevoie de cel putin o saptamana pauza in care sa nu vezi bicicleta.
4. poarta-te frumos cu tine insati din cand in cand. Desigur ca poti sa campezi gratis si sa mananci spaghete in fiecare zi si sa traiesti sub $10/zi, dar din cand in cand un dus fierbinte, un pat si niste mancare adevarata sunt adevarate minuni psihologice.
5. nu uita ca nimic nu te poate opri daca ti-o doresti cu adevarat! Traieste fara frica, cu rabdare, cu optimism si din experienta acumulata putine obstacole iti pot sta in cale. Cu toate acestea, nu deveni prea confident! Exista intotdeauna cateva elemente pe care nu le poti controla precum vremea si traficul si miza in joc e mare: e viata ta!
Si in ultimul rand incearca sa devii o persoana mai buna in fiecare zi, incearca sa inveti ceva nou zilnic, sa inveti sa te asculti, sa traiesti in ritm cu mediul inconjurator. In felul acesta vei obtine acea stare de „nirvana”, acea pace sufleteasca care radiaza din tine si-i insufla si pe cei din jurul tau cu energie pozitiva. Invata sa privesti lucrurile in adancul lor, sa vezi acel element sacru, ascuns ochilor profani ce nu stiu sa vada, priveste cu inima si vei intelege mult mai multe. Carpe diem! Drumul este lung si intortocheat dara si are multe sa te invete, pentru cine stie sa-l asculte!
Intalnirea cu Johannes
Zgribulit de frig dupa o ploaie rece si vantoasa am intrat in Invercargill, orasul cel mai mare de la capatul sudic al insulei. Cum nu aveam nici un chef sa stau cu cortul pe vremea aceea rece si vantoasa m-am cazat la un hostel.
Cu mine in camera in seara aceea am intalnit un alt ciclist Johannes din Elvetia. Zambea continuu, cu ochelarii sparti si cu lentila pe jumatate sarita afara, cu parul ciufulit intr-un pamatuf haotic si nu mai in varsta de 18-19ani, parea un persoanaj din basme, oarecum un Harry Potter imi vine in minte. Se afla in prima lui calatorie pe bicicleta si tocmai venea din India unde petrecuse cam 5 saptamani impreuna cu sora lui. De fiecare data cand vorbea de India izbucnea intr-un raset contagios, fata i se ilumina si nu mai contenea sa descrie tot felul de experiente unice.
Eh, de la Johannes aveam sa re-invat o lectie atat de importanta si atat de usor de ignorat. Si anume, cand l-am intrebat in ce directie merge mi-a spus ca spre Dunedin, ca si mine. La care l-am intrebat cand crede ca va ajunge acolo ca sa vad daca putem merge impreuna (o distanta de cam 260km deci eu imi inchipuiam cam 3-4zile) si mi-a raspuns cu nu stie exact o saptamana-doua poate si mai mult ca vrea sa exploreze coasta pacifica. Acest raspuns m-a lovit ca un ciomag! Mi-am dat seama, printre scuzele mele lipsite de noima, ca mi-am pierdut rostul, am uitat, iarasi, de ce fac ceea ce fac!
In obsesia mea cu destinatia, am uitat esenta drumului. Vroiam sa ajung acolo si acolo, dar cu cat imi impuneam mai mult acesti km, cu atat ma stresam mai mult, cu atat deveneam mai mult victima cifrelor si a propriei mele ambitii nemarginite si mandrii seci. Treceam prin locuri si nu ma opream sa le cercetez, sa le aprofundez, sa le traiesc! Nu le vedeam cu ochii mei pagani!
Mersi Johannes, mersi ca mi-ai readus aminte ca nu destinatia conteaza, nu sunt la curse si ca de fapt ceea ce caut este peste tot imprejurul meu, doar ca trebuie sa te opresti din acea goana in care te prinde viata si sa privesti in adancimea lucrurilor. De acum am sa incerc sa fac zilnic o pauza sa ma pierd intr-o clipa! O clipa de extaz in care savurezi o viata intreaga, un moment pentru sufletul tau. Carpe Diem!
L-am lasat sa-si curete meticulos aparatul foto. Un "top-of-the-line" Canon EOS urias de cateva mii de dolari pe care nici el nu stia sa-l foloseasca, dar avea o viata intreaga in fata lui. Cel putin a pornit-o pe drumul cel bun! Sper sa nu se rataceasca.
In seara aceea m-am regasit pe mine!
Cu mine in camera in seara aceea am intalnit un alt ciclist Johannes din Elvetia. Zambea continuu, cu ochelarii sparti si cu lentila pe jumatate sarita afara, cu parul ciufulit intr-un pamatuf haotic si nu mai in varsta de 18-19ani, parea un persoanaj din basme, oarecum un Harry Potter imi vine in minte. Se afla in prima lui calatorie pe bicicleta si tocmai venea din India unde petrecuse cam 5 saptamani impreuna cu sora lui. De fiecare data cand vorbea de India izbucnea intr-un raset contagios, fata i se ilumina si nu mai contenea sa descrie tot felul de experiente unice.
Eh, de la Johannes aveam sa re-invat o lectie atat de importanta si atat de usor de ignorat. Si anume, cand l-am intrebat in ce directie merge mi-a spus ca spre Dunedin, ca si mine. La care l-am intrebat cand crede ca va ajunge acolo ca sa vad daca putem merge impreuna (o distanta de cam 260km deci eu imi inchipuiam cam 3-4zile) si mi-a raspuns cu nu stie exact o saptamana-doua poate si mai mult ca vrea sa exploreze coasta pacifica. Acest raspuns m-a lovit ca un ciomag! Mi-am dat seama, printre scuzele mele lipsite de noima, ca mi-am pierdut rostul, am uitat, iarasi, de ce fac ceea ce fac!
In obsesia mea cu destinatia, am uitat esenta drumului. Vroiam sa ajung acolo si acolo, dar cu cat imi impuneam mai mult acesti km, cu atat ma stresam mai mult, cu atat deveneam mai mult victima cifrelor si a propriei mele ambitii nemarginite si mandrii seci. Treceam prin locuri si nu ma opream sa le cercetez, sa le aprofundez, sa le traiesc! Nu le vedeam cu ochii mei pagani!
Mersi Johannes, mersi ca mi-ai readus aminte ca nu destinatia conteaza, nu sunt la curse si ca de fapt ceea ce caut este peste tot imprejurul meu, doar ca trebuie sa te opresti din acea goana in care te prinde viata si sa privesti in adancimea lucrurilor. De acum am sa incerc sa fac zilnic o pauza sa ma pierd intr-o clipa! O clipa de extaz in care savurezi o viata intreaga, un moment pentru sufletul tau. Carpe Diem!
L-am lasat sa-si curete meticulos aparatul foto. Un "top-of-the-line" Canon EOS urias de cateva mii de dolari pe care nici el nu stia sa-l foloseasca, dar avea o viata intreaga in fata lui. Cel putin a pornit-o pe drumul cel bun! Sper sa nu se rataceasca.
In seara aceea m-am regasit pe mine!
Regasindu-te pe tine
-cand cu zgomote desarte, vreme trece, vreme vine, se face ca uneori omul uita de el insusi, uita de ce se afla unde se afla, isi uita scopul... Asa mi-am dat seama ca in venele mele se acumulasera de ceva timp stropi de otrava. Otrava aceea a cifrelor care-mi sorbeau din energie, care ma mancau dinauntru. 140km pe bicicleta intr-o zi, 7h pe sa aproape fara intrerupere, numaratul minutelor... E atat de usor sa cazi prada cifrelor, e atat de usor sa-ti imaginezi ca succesul poate fi mai usor cantificat in numere. Si astfel am devenit iarasi victima cifrelor, in loc sa-mi aduc aminte de ce am ales bicicleta in primul si in primul rand, in loc sa ma gandesc la calitate si sa imbratisez „incetineala” mea, eu ma grabeam si priveam cu jale odometru care devenise instrumentul de tortura in aceasta batalie impotriva timpului pe care in vecii vecilor n-o voi castiga.
-copilul din mine ce ma indruma sa ma opresc si sa explor, sa ma imbat cu parfumul florilor, sa caut acel drum ocolit, era complet umbrit de adultul cel mandru si orgolios care cauta sa-si masoare „succesul” in km, minute si bani. Vanitatea omului nu cunoaste margini. Intr-un mod trist, m-a uitasem pe mine insumi...
-noroc ca intalnirea cu Johannes, m-a trezit putin la realitate si azi am invatat sa ma intorc la „organic” la ritmul meu. Am inlaturat temptatia ceasului si a odometrului si m-am regasit pe mine. Am luat acel drum ocolit pe care la inceput doream sa-l evit, m-am oprit la fiecare ocazie sa fac poze, am explorat locurile care mi-atrageau atentia, am facut pauza cand simteam nevoia si nu la ora cutare. E asa de usor sa te abati de la calea de mijloc uneori!
miercuri, martie 21, 2007
Pe creasta valurilor
-n-as vrea sa va faceti o impresie gresita despre ciclismul de lunga distanta. Nu inseamna a pluti la nesfarsit pe creasta unui val de euforie. Intr-un final orice val se sparge in mii de stropi si te ingroapa si pe tine sub el. Motivele sunt multe si usor de gasit: oboseala ce se acumuleaza, vremea proasta, dealurile interminabile... Asa se face ca uneori te simti descurajat, obosit, lipsit de energie, motivatie, irascibil...
-dar precum totul in viata si ciclismul devine ca o slujba uneori si atunci trebuie sa te uiti in adancul tau, sa te regasesti, sa privesti inainte si sa te pregatesti pentru urmatorul val. La urma urmei nu sunt decat un om, o molecula de praf in vastul Univers, o picatura de apa in oceanul vietii, un graunte de nisip pe pamantul acesta vast...
Un pod de altadata
-cateodata simti ca timpul se opreste in loc. Am avut aceasta senzatie pe podul din Clifden, un pod vechi de pe la 1899, suspendat deasupra raului Waiau. Se vedea ca vine dintr-o alta lume, dintr-o lume care cand facea ceva o facea cu mandrie, o facea ca sa dainuiasca, o facea ca sa impresioneze. Nu era doar un pod, era o idee, un concept, era arta, avea un suflet pe care l-am simtit cand i-am strabatut lespezile vechi din lemn, cand i-am atins cablurile si suruburile ruginite, cand l-am auzit tanguindu-se sub greutatea pasilor mei.
duminică, martie 18, 2007
Un fenomen ciudat la Milford Sound
Un fenomen chiar ciudat este ca apa, desi are iesire la Marea Tasmana si deci e afectat de maree, nu pare de loc apa salina. Si de fapt nici nu era pentru ca era atata apa de ploaie si de la sutele de cascade si cateva rauri incat se formase un strat gros (pana la 10m grosime) de apa dulce (deci mai putin densa) peste apa salina de dedesubt. Dar cand nu ploua pentru mult timp apa sarata de un verde emerald iese la iveala.
Milford Sound
Si cum nu poti veni 120km pana aicea fara sa faci si o mica croaziera pe acest fiord (cel putin asa recomanda fiecare ghid) m-am imbarcat pe cea mai micuta barcuta pe care am gasit-o si am vazut Milford Sound!
Milford Sound = taramul din tara de dincolo de neguri, un cazan imens ce clocoteste cu un amestec inedit de ceata, ploaie si negura. De-o parte si de alta domina pereti de stanca ce ies perpendicular din strafunduri, pereti ce au fost slefuiti de trecerea ghetarilor de-a lungul perioadei glaciare. De pe acesti pereti sute de cascade de apa (in functie de cat a plouat), se „arunca in voaluri de mireasa” de la inaltimi de pana la 160m. Pe o stanca stau si dorm linistite in ploaie un grup de foci. Ploua neincetat! Lumina ce se stinge arunca un ultim curcubeu peste tot acest spectacol de necuprins.
De-a lungul apelor s-asterne linistea intunericului... Adio Milford Sound!
Milford Sound = taramul din tara de dincolo de neguri, un cazan imens ce clocoteste cu un amestec inedit de ceata, ploaie si negura. De-o parte si de alta domina pereti de stanca ce ies perpendicular din strafunduri, pereti ce au fost slefuiti de trecerea ghetarilor de-a lungul perioadei glaciare. De pe acesti pereti sute de cascade de apa (in functie de cat a plouat), se „arunca in voaluri de mireasa” de la inaltimi de pana la 160m. Pe o stanca stau si dorm linistite in ploaie un grup de foci. Ploua neincetat! Lumina ce se stinge arunca un ultim curcubeu peste tot acest spectacol de necuprins.
De-a lungul apelor s-asterne linistea intunericului... Adio Milford Sound!
Kea furaciosi
-papagalul alpin Kea (asa denumit pt. ca zbiara neincetat „keeeeea!”) este un furacios! Clar si simplu a trebuit sa stau cu ochii pe ei pentru ca ii tot dadeau tarcoale lui Kiki cu ganduri rele. Acesti papagali, firi tare curioase, au capatat si niste obiceiuri mai necavaleresti: precum a distruge stergatoarele la masini, a ataca si sfarteca rucsaci si corturi scumpe cu ciocul lor ascutit pentru a ajunge la mancare sau orice alt obiect stralucitor le capteaza atentia. Sa-i fi vazut cum se urcau pe masini cu nerusinare si trageau de antena cu ciocul. Nici n-am putut sa ma duc sa ma plimb ca mi-ar fi dat iama in pannier-ul cu mancare.
Milford Track: pe drumul banilor
-poate ca ati auzit de Milford Track. Este considerat unul dintre cele mai faimoase trasee din lume si cel mai renumit din NZ. Eh, asa se face ca daca doriti sa-l parcurgeti sunt 2 optiuni:
Una: faceti o rezervatie cu luni si luni in avans, scoateti $200NZ si indiferent de care e vremea porniti la drum, dormind in cabane cu priciuri.
Doi: nu faceti nici o rezervatie, mergeti cu un ghid, dormiti in vile cu paturi cu cearceafuri curate si dusuri, mancare gourmet gatita in fiecare seara, sampanie si tot dichisul dar pregatiti-va sa scoateti $2000NZ pt. 4 zile.
Una: faceti o rezervatie cu luni si luni in avans, scoateti $200NZ si indiferent de care e vremea porniti la drum, dormind in cabane cu priciuri.
Doi: nu faceti nici o rezervatie, mergeti cu un ghid, dormiti in vile cu paturi cu cearceafuri curate si dusuri, mancare gourmet gatita in fiecare seara, sampanie si tot dichisul dar pregatiti-va sa scoateti $2000NZ pt. 4 zile.
Parcul National Fiordland
-si din Te Anau am intrat in sfarsit in Parcul National Fiordland, unul dintre cele mai renumite din NZ pe un drum ce serpuieste 120km de-a lungul lacurilor si peste vai si munti pana la renumitul Milford Sound.
-in prima zi am profitat de vremea frumoasa si am reusit sa fac un mic traseu de 2h pana pe varful Key Summit (cam 905m) de unde am putut admira acest peisaj furtunos. Toti acesti munti vesnic in nori, acele paturi de ceata ce invaluie totul, parca aveam sentimentul ca aicea este taramul unde se produce ploaia. Ploua zilnic, au peste 200zile de ploaie pe an, poate sa ploua 50cm intr-o zi si se acumuleaza metri si metri de ploaie anual.
-si cu toate acestea este totusi un peisaj aparte: de la padure subtropicala de la baza pana la vegetatie subalpina spre varfuri toate spiraland in jurul elementului unificant: PLOAIA! Numai eu saracul spiralam „out-of-control” incercand sa scap de ea si nu puteam fara nici un chip. Oh well, de la o vreme de obisnuiesti cu toate, am dusuri gratis zilnic, nu?
-in prima zi am profitat de vremea frumoasa si am reusit sa fac un mic traseu de 2h pana pe varful Key Summit (cam 905m) de unde am putut admira acest peisaj furtunos. Toti acesti munti vesnic in nori, acele paturi de ceata ce invaluie totul, parca aveam sentimentul ca aicea este taramul unde se produce ploaia. Ploua zilnic, au peste 200zile de ploaie pe an, poate sa ploua 50cm intr-o zi si se acumuleaza metri si metri de ploaie anual.
-si cu toate acestea este totusi un peisaj aparte: de la padure subtropicala de la baza pana la vegetatie subalpina spre varfuri toate spiraland in jurul elementului unificant: PLOAIA! Numai eu saracul spiralam „out-of-control” incercand sa scap de ea si nu puteam fara nici un chip. Oh well, de la o vreme de obisnuiesti cu toate, am dusuri gratis zilnic, nu?
Rad si vacile de mine....
-si cum majoritatea timpului cand ma gandesc la o pozna (ca sa vezi ce distractii inedite am drept ciclist!), ma apropii asa neauzit pe bicicleta de cate o turma de oi sau o cireada de vaci si incep sa le claxonez de sar toate ca arse si fug care incotr-o intr-o panica generala, de data aceasta mi-au tras ele mie clapa. Asa se face ca pe drumul acesta nepavat a trebuit la un moment dat sa traversez un rau.
Eh, si cum nu prea m-am invrednicit sa-l studiez mai aprofundat, m-am trezit, in mijlocul raului, ca nu prea am apucat-o prea bine si „fleosc!” m-am dezechilibrat in apa adanca si a trebuit sa calc cu un picior in apa. Alas! Ca sa vezi harmalaie! O cireada intreaga de vaci care pastea linistita pe malul raului a izbucnit dintr-o data in „hohote de ras”. Mugeau de la mic la mare si se uitat la mine cum siroia apa din pantoful meu, asa ca si eu n-am mai facut pe eroul, mi-am bagat coada intre picioare si am tulit-o cat mai repede de la fata scenei.
Moralul povestii: cine rade la urma, rade mai bine (sau in cazul asta muge mai bine!)
Eh, si cum nu prea m-am invrednicit sa-l studiez mai aprofundat, m-am trezit, in mijlocul raului, ca nu prea am apucat-o prea bine si „fleosc!” m-am dezechilibrat in apa adanca si a trebuit sa calc cu un picior in apa. Alas! Ca sa vezi harmalaie! O cireada intreaga de vaci care pastea linistita pe malul raului a izbucnit dintr-o data in „hohote de ras”. Mugeau de la mic la mare si se uitat la mine cum siroia apa din pantoful meu, asa ca si eu n-am mai facut pe eroul, mi-am bagat coada intre picioare si am tulit-o cat mai repede de la fata scenei.
Moralul povestii: cine rade la urma, rade mai bine (sau in cazul asta muge mai bine!)
15000km
-si in mijlocul acestei „salbatice splendori”, pe drumul ascuns muritorilor de rand, am atins si magica cifra de 15000km pe bicicleta. Oare mi-aduc aminte de fiecare? Nu, dar cu orice alt mijloc de transport mi-as aduce aminte mult mai putin si numai eu stiu ce am castigat cu fiecare metru. Deci mai departe...
Cel mai placut drum nepavat de pana acuma
- nu mi-as fi putut inchipui ca o sa afirm vreodata asa ceva, dar efectiv acest drum nepavat uitat de lume mi-a dezvaluit oarecum partea ascunsa si pura a Noii Zeelande. Partea „necotropita” de cetele de turisti ce gonesc de colo-colo in coliviile lor pe roti. Aicea aveai senzatia ca devii unul cu natura, totul parea atat de nemarginit, acea panorama care uneste totul intr-un intreg, care te „inghite” in marinimia unei mari de verdeata, cu un cer albastru, de munti grandiosi, de lacuri cristaline. Si toate acestea nu ar fi putut fi pe deplin savurate fara acel element de liniste, atat de necesar contemplatiei.
Pe-un picior de plai...
"Pe-un picior de plai,
Pe-o gură de rai,
Iată vin în cale,
Se cobor la vale
Trei turme de miei"
Pe-o gură de rai,
Iată vin în cale,
Se cobor la vale
Trei turme de miei"
Spre Queenstown
-cand in sfarsit s-a mai linistit putin vremea, am pornit iarasi la drum spre Queenstown peste Crown Range Mountains, adica cea mai inalta sosea pavata din Noua Zeelanda la 1070m. Wheew, ultima portiune a scos sufletul din mine, astia nu prea se joaca pe aicea, in medie pantele pe aicea sunt cu mult mai abrupte decat cele din Canada sau SUA, dar nici eu nu ma las batut cu una cu doua.
-eh si cum am ajuns pe varf, m-a si zburat vantul pe partea cealalta. Era un vant ucigas, efectiv rafale de 80-90km/h ce ma opreau in loc desi era o coborare vertiginoasa. Asa ca dupa ce am negociat cateva serpentine vantoase, am fost multi-incantat sa cobor in vaile idilice de pe langa Queenstown. Adevarate oaze de verdeata, pline de turme de oi, incadrate de munti inzapeziti cu varfurile in nori. O placere, daca n-ar fi fost si vantul potrivnic ar fi fost chiar un deliciu. Dar ce mai conteaza un obstacol in plus!
-eh si cum am ajuns pe varf, m-a si zburat vantul pe partea cealalta. Era un vant ucigas, efectiv rafale de 80-90km/h ce ma opreau in loc desi era o coborare vertiginoasa. Asa ca dupa ce am negociat cateva serpentine vantoase, am fost multi-incantat sa cobor in vaile idilice de pe langa Queenstown. Adevarate oaze de verdeata, pline de turme de oi, incadrate de munti inzapeziti cu varfurile in nori. O placere, daca n-ar fi fost si vantul potrivnic ar fi fost chiar un deliciu. Dar ce mai conteaza un obstacol in plus!
joi, martie 15, 2007
Ploua, ploua in Wanaka
-si am ramas cu gura cascata si fleasca cand mi-am dat seama ce repede se poate schimba vremea pe aicea. De la cald si de la soare, a venit un front rece si ploios dinspre Antarctica ce mi-a adus drept „cadou” o vreme rece de parca s-a facut iarna dintr-o data. Muntii s-au imbracat in zapada de la 800m in sus, vantul sufla necontenit, ploua cu galeata, chiar si cu grindina si temperatura a coborat de la 20gC la 4gC in decursul a 24h.
-asa se face ca fleasca si cam tremurand am ajuns cu greu la Wanaka unde chiar daca iesise soarele, eram atat de terminat psihologic incat m-am cazat repejor la primul hostel tocmai la timp ca sa scap de urmatoarea ploaie cu grindina. Si cam asa a tot tinut-o toata noaptea si dimineata urmatoare, asa ca am mai stat o zi, mai ales ca stiam ca urma sa traversez un varf de peste 1000m.
-asa se face ca fleasca si cam tremurand am ajuns cu greu la Wanaka unde chiar daca iesise soarele, eram atat de terminat psihologic incat m-am cazat repejor la primul hostel tocmai la timp ca sa scap de urmatoarea ploaie cu grindina. Si cam asa a tot tinut-o toata noaptea si dimineata urmatoare, asa ca am mai stat o zi, mai ales ca stiam ca urma sa traversez un varf de peste 1000m.
luni, martie 12, 2007
Peste trecatoarea Haast, Du Haast, Du Haast Nicht!
-inca o zi din acelea care-ti testeaza stofa caracterului si se pare ca am o piele a dracului de buna pe mine ca nu m-am dat batut nici de data aceasta. A inceput cu o ploaie din aceea interminabila, cand se scurgeau cerurile pe pamant, dar eu optimist nevoie mare, eram in sandale (cea mai placuta incaltaminte cand e sa fii ud la picioare), in pantaloni de ploaie rulati peste genuchi, in tricou si cu nelipsitii mei ochelarii de soare care fac ca viata sa apara mai insorita decat realitatea. E si asa am dat nas-in-nas cu Trecatoarea Haast, care chiar daca are numai vreo 564m nu trebuie sub-estimata pentru ca pana in momentul de fata nu am avut parte de 2km mai abrupti ca astia, am crezut ca efectiv imi sare inima din piept, pentru prima oara a trebuit sa fac 2 pauze ca vedeam rosu in fata ochilor (si nu nu de la ochelarii de soare). Norocul meu ca nu a tinut-o in ritmul acesta infernal decat vreo 2km, ca altfel nu ma vedeam bine.
Dar si gustul triumfului cand am ajuns in varf si simteam fiecare fibra din mine tremurand inca. Pe urma a mai urmat un dus rece, ca la coborare ploua de 10 ori mai tare decat la urcus, e legea ciclismului prin ploaie: urcam cu 4km/h (stiu ceva ridicol, mergi mai repede pe jos, dar nu puteam sa dau mai mult din mine) si coboram cu 50km/h si deci si intensitatea ploii devine direct proportionala. Ca sa va faceti o idee inchipuieti-va ca mergi cu bicicleta si te uda unul cu furtunul, sau ca treci printr-o spalatorie de masini automata: te biciuieste, te pisca la ochi (de aceea ochelarii), te mai improasca si masinile si asta nu asa un minut-doua ci cu orele.
Asa fleasca am ajuns la Makarora unde din fericirea am gasit un hostel si fara sa ma gandesc de doua ori, m-am cazat imediat ca la urma urmei nu mai am nimic de dovedit si cateodata trebuie sa inveti sa spui: „Indeajuns!” ca nu sunt platit ca la o cursa profesionista. Si aicea aveam sa aflu ca azi au avut un avertisment pentru averse de ploaie severe si nu exagerez sa va spun ca inca le ploua bine (deci de cel putin 7ore cand scriu randurile acestea).
V-am spus ca o s-o invat pe Kiki sa inoate si le inoata nu gluma!
Fraulein Kojak Saucerkrautz
-well, mergeam eu asa fluierand in vant si la un moment dat vad o tipa tot pe bicicleta venind din directia opusa. Vad ca incetineste (ca de multe ori doar se saluta lumea din mers si continua, asta pentru ca suntem atat de multi, ca atunci cand ne intrevedem mai rar ne si oprim sa „facem schimb de informatii”, adica afaceri de spionaj ultra-secrete) si atunci dau sa ma opresc si eu si mai sa pic in nas (nu, nu de emotia intrunirii) ci ca nu-mi mai iesea pantoful din pedala (au un sistem de prindere, pe care nu l-am mai uns de ceva timp). Ne salutam reciproc, aflu ca domnisoara era din Germania si-mi tot baga cate un „Ya! Ya!” la fiecare 5 cuvinte, facem schimbul de secrete: adica cum ca vezi ca la „Punctul Cavalerilor (Knights Point)” o sa te „atace” niste dealuri de o sa scoata sufletul din tine (si asa a fost) etc. etc. Ceea ce m-a impresionat e ca Fraulein nu avea chiar alura de biciclista, era trasa prin inel cu mustacioara (dar un inel din acelea de la gimnastica artistica), cu o mustacioara hitlerista din broboane de sudoare si cu un cojac la indemana in caz ca vezi-doamne are nevoie rapida de energie. Dar in final m-a impresionat ca facea acelasi traseu ca si mine in ziua aceea de 120km, de una singura calare pe mandreata ei de iapa numita „De-lite” (adica Usurica) si cu mult mai multe bagaje ca mine. Bravo ei, esti tare Fraulein Kojak Saucerkrautz, Don Quixote te saluta!
Fericirea tintuita pe saua de la bicicleta
"fericirea e sa fii in afara celor patru pereti, sa umbli, sa cunosti, sa te amesteci cu lucrurile...daca te opresti te copleseste tot ceea ce e mai rau in tine. Omul nu a fost creat pentru a fi tintuit pe un scaun...dar poate nici nu merita ceva mai bun.." Emil Cioran
Ghetari si panorame montane
-si cum bine va inchipuiti ca imediat dupa rasfatul de ziua mea, nu prea aveam de gand sa bat nici un record de distanta, m-am dus frumusel sa admir ghetarii din imprejurime. Mai exact l-am vizitat pe domn’ Franz Josef care mi-a facut o primire foarte rece (era chiar o experienta ciudata sa mergi prin valea ghetarului si sa simti cum vin valuri de aer rece, un fel de aer climatizat natural) dar cel putin am reusit sa ma apropii intr-atata incat sa-l ating. Asta a constituit o noua experienta pt. ca pana in momentul de fata tot timpul am admirat acesti ghetari de la distanta si acum pentru prima oara am stat fata in fata si l-am putut „ciupi” de cateva sloiuri (pacat ca n-am avut o palinca ceva ca ar fi mers tare bine cu gheata de cateva mii de ani).
-pe urma bineinteles ca au urmat niste dealuri sa scoata iarasi sufletul din mine, mai ales ca era caldura de la miezul zilei, dar cu rabdare am trecut si peste astea si i-am facut o vizita si domnului ghetar Fox care de-altfel este f. asemanator cu celalalt, asa ca p-asta nu l-am mai gadilat ci doar l-am fotografiat mai de la distanta.
-eh si cum ziua se scurgea vertiginos, precum apa din ghetari, m-am decis ca nu mai are sens sa ma chinui si ca n-ar strica sa fac un popas sa-mi mai dezmortesc glezna (care se comporta admirabil) intr-o plimbare in jurul lacului Matheson. De aicea am avut parte de „Panorama panoramelor (View of Views)” in care Varful Cook (3754m) si Varful Tasman (3498m), cele mai inalte din NZ se reflectau in acest laculet linistit. Eh si cum imi faceau atata cu ochiul (nu, nu va inchipuiti ca am dat o raita si pana pe varf), m-am decis sa campez prin imprejurime alaturi de pasunea cu vaci zgomotoase, ca sa ma pot mandri ca am dormit si la umbra acestor varfuri. Noapte buna copii!
Bucuria
"Bucuria e reflexul psihic al purei existenţe - al unei existenţe ce nu-i capabilă decât de ea însăşi." Cioran
De ziua mea
- cum stii ca faci ceva ce-ti place cu adevarat? Cand o faci si de ziua ta! In ziua in care-mi puteam face orice pofta, m-am urcat totusi pe bicicleta si tot am mers cam 64km, dar nu mai inainte de a-mi face plinul cu un mic dejun la restaurant cu oua si jumari si salata de fructe si cereale.
vineri, martie 09, 2007
Neinfricat in lumea larga
-calatoria aceasta a facut din mine neom! Am devenit o fiara! Sau mai precis am devenit omul intangibil din adancul meu, omul la care aspiram cateodata, dar nu-mi inchipuiam sa ajung.
-si cum ma rog se manifesta aceasta schimbare? Mda, pornit de atata timp pe drumurile ascunse ale lumii, am invatat pe propria-mi piele ce poate n-as fi vazut niciodata in lumea amagitoare a orasului si vietii mondene. A trebuit sa vad viata din afara , din alta perspectiva, care nu o poti capata oricum, oriunde si oricand. A trebuit sa o fac prin truda, pe bicicleta, a trebuit sa calatoresc prin colturile ascunse ale pamantului si a trebuit sa ma departez pentru mult-mult timp (nu inveti ce inseama viata in 2 saptamani de vacanta) si nu in ultimul rand a trebuit sa fiu si singur. Si asta nu inseamna ca mi-a displacut sa fiu cu tine Mirela, ba dimpotriva, dar este complet alta calatorie cand sunt cu tine, fata de cand sunt de unul singur (ne ajutam reciproc). Singur cu lumea dezlantuita!
-si ce a insemnat asta mai exact? Precum am spus o transformare in fiara! Nu ma mai inspaimanta nimic: am suferit tot ce era de suferit, frigul ce ma paraliza, caldura ce ma topea, munti cu piscuri deasupra norilor si aerul rarefiat, urcusuri continue de peste 50km, drumuri pline de TIRuri amenintatoare cat si drumuri prafuite si uitate. Complet expus, in bataia vanturilor nemiloase si a ploilor torentiale, fara protectia nici unui perete, fara nici un acoperis, fara un pat si uneori fara apa si fara de mancare am cutreierat mii si mii de kms prin propria-mi truda si sudoare. Si ce truda! Ce sudoare! Am infruntat si durerea fizica a unei glezne scrantite (ati numarat vreodata pasii pe care-i faci in 5.5h de „tarat”: sunt mii si mii si la fiecare pas ti-aduci aminte ca esti om si ca te doare, dar continui ca n-ai alta sansa!), precum si boala, am infruntat durerea esecurilor, pierderilor si gandurilor rele.
„Oricare-ar fi sfârşitul luptei,
Să stai luptând, căci eşti dator.
Trăiesc acei ce vreau să lupte;
Iar cei fricoşi se plâng şi mor.
De-i vezi murind, să-i laşi să moară,
Căci moartea e menirea lor. »
Mi-am depasit orice limita, le-am depasit si pe cele pe care nici macar nu puteam sa mi le imaginez. Am fost mancat de tot felul de muste, am infruntat roiuri de tantari, am sfidat ursi, am dormit peste 100 de nopti pe pamant. Am invatat ce inseamna suferinta dar si bucuria, am trait durerea dar si extazul, am invatat ceea ce nu te poate invata nimeni si nu este scris in nici o carte.
Mi-am dat seama ce inseamna sa ai instictul acela de a supravietui, de a depasi orice situatie oricat de grea, orice neajuns. Am invatat sa nu ma tem de nimic, ca, cu putina rabdare si incredere totul devine posibil. Am invatat sa nu ma dau batut, ca tot timpul se poate si mai rau. Am sorbit cu nesat si din cupa amarului si cea a nectarului. Am invatat sa am incredere deplina in mine, sa fiu cel mai bun prieten al meu.
In plus am vazut cum traieste lumea, am invatat sa discern de la ei ce e rau si ce e bine, am invatat sa gandesc in „gri”: totul este relativ, nimic nu este alb-negru, in lume exista o cale de mijloc si calea excesului si vanitatii nu cunoaste limite. Si multe sunt caile ascunse ale lumii, dar oamenii sunt foarte asemanatori cand inveti sa-i citesti.
Lumea „Te momeste in varteje”. Am invatat ce vroia sa spuna Eminescu in „Glossa”, un poem pe care l-am recitat de atatea ori drept rugaciune cand lumea incerca sa ma striveasca ca pe un vierme metafizic. Cel putin pot spune ca aproape toate locurile prin care am trecut, au rezonat la un moment dat cu versurile acestui poem.
Dar asta inseamna ca ma cred invicibil? Nici vorba, stiu ca in final viata mea nu-mi apartine in totalitate, sunt doar un bob de nisip in voia valurilor, o picatura de apa in oceanul universal. Azi sunt, maine cine stie! Dar am devenit constient de cine sunt, restul e destin!
Am crezut ca plec sa-mi incerc norocul in lume ca sa devin om! M-am inselat am devenit neom! La suprafata sunt acelasi, dar in interior m-am schimbat pentru totdeauna. Mi-am ascutit acel instinct animalic de a trai intr-o lume de care toti fugim cat mai mult, o lume pe cale de disparitie.
Am mai imbatrinit un an, dar fizic ma simt cu cativa ani mai tanar si cu o experienta de viata a catorva ani in plus...
La multi ani!
Eu sunt un om fara de tara, un strop de foc purtat de vant
Octavian Goga
Fără ţară
Eu sunt un om fără de ţară,
Un strop de foc purtat de vânt,
Un rob răzleţ scăpat din fiară,
Cel mai sărac de pe pământ.
Eu sunt un mag de legea nouă,
Un biet nebun, orbit de-o stea,
Ce-am rătăcit să v-aduc vouă
Poveştile din ţara mea.
Eu sunt o lacrimă târzie
Din plânsul unei mii de ani,
Sunt visul care reînvie
La vetrele celor orfani.
Sunt o mustrare călătoare
De pe tărâmuri fără glas,
Şi dintr-o lume care moare
Sunt strigătul ce-a mai rămas.
Eu sunt oftatul care plânge
Acolo-n satul meu din deal,
Sunt ţipătul muiat în sânge
Al văduvelor din Ardeal.
Sunt solul dragostei şi-al urii,
Un visător de biruinţi,
Ce port blesteme-n cerul gurii,
Drept moştenire din părinţi.
Eu m-am desprins dintre morminte,
Din cripte umede şi reci,
De unde-aducerile-aminte
Ţin straje unui gând de veci.
Şi cu fiorul care poartă
Pe cei încrezători în fraţi,
V-am plâns la fiecare poartă
Durerea morţilor uitaţi.
Azi simt cum noaptea se coboară
Pe dimineaţa mea de ieri,
Cum cântul meu se înfăşoară
În giulgiul veşnicei tăceri...
Şi printre voi îmi duc povara
Stropit de râs şi de noroi,
Căci vai de cine-şi pierde ţara
Ca să şi-o ceară de la voi...
Lupta cu vanturile, valurile
- a fost o zi din acelea, cand cerul s-a rupt si s-a scurs pe pamant. A plouat toata noaptea, dupa care dimineata am strans cortul ud fleasca intr-o ploaie tapana si am pornit la drum pentru urmatoarele 4-5ore de ploaie torentiala. Asa am fost primit pe coasta de vest a NZ. Si se pare ca pe aicea asa este vremea tot timpul asa ca nu avea sens sa ma „smiorcai” si sa caut adapost ca asa va fi zilnic. In plus mai erau si roiurile acelea de musculite (sute si sute) care tot dadeau tarcoale cortului meu, cautand un punct slab pe unde sa patrunda.
Ce bine ca n-au gasit unul!
- si prin aceasta ploaie cand nici macar masinile nu prea vedeau pe unde merg si se opreau sa astepte, mi-am dat seama cat de departe am ajuns, cum nu ma mai inspaimanta nimic si toate au intrat intr-o rutina in care faci ce ti-ai propus la orice cost si pe urma distractia si relaxarea (e ca un fel de a munci pentru propriile tale interese si pasiuni). Ma gandeam chiar ca asa o ploaie n-am infruntat decat o data pe bicicleta in drum spre casa de la lucru (o afacere de 25min) si atuncea d-abia asteptam sa ajung sa ma schimb, sa fac un dus fierbinte si sa-mi pun picioarele pe masa si sa ma relaxez. Eh, acum a trebuit sa merg prin acea ploaie ore in sir fara nici macar a stii unde si cum voi dormi diseara, iara hainele se uscau doar de la caldura corpului. Toate se invata la un moment dat.
-chiar mi-a placut sa ma intalnesc intr-un varf de deal cu 2 tipe tot pe biciclete: una din Scotia careia i se parea o vreme chiar foarte placuta si era chiar foarte vesela si una din Olanda care injura de zor vantul potrivnic si atunci in mijlocul ploii si-a aprins o tigara. Treceau astia in masini si se holbau, nu le venea sa creada ca stam in ploaie (eu eram doar in tricou si ud pana la piele, dar atata timp cat urcam dealurile nu simteam frigul, la coborare a trebuit sa-mi pun geaca totusi) si radeam si conversam de parca eram intr-o zi senina la plaja. Atuncea mi-am dat seama ca facem parte dintr-o categorie de oameni aparte, oameni pe care multi ne considera nebuni, inconstienti, sadistici... Si totusi, in felul meu, ma mandresc sa fiu parte din acest club, e oarecum precum lumea alpinismului: salbatic de frumoasa! Doar tu, cu gandurile si fricile tale si obstacolul in fata! Nimic mai simplu, dar ai grija ca poti sa cazi si sa platesti cu viata, totul este in mainile tale, dar e un joc cu mize mari.
Mi-a placut tipul care a iesit din masina lui cu umbrela si toate cele si s-a uitat la mine si a zis: „Nu inteleg, cum poti s-o faci!”. E mai simplu decat credeti, reteta e simpla: alege cea mai urata zi posibila, imbraca-te cu darzenie si perseverenta, urca-te pe bicicleta si porneste la drum. Atat! Restul e pura filozofie si de multe ori nu natura trebuie infruntata ci o piedica si mai mare: TU INSATI!
De undeva, de dincolo
« De undeva, de dincolo de moarte,
Eu simt un duh întunecat cum vine,
Cum îşi desface aripile negre,
Cu zbor încet din haos se desprinde,
Şi toate pier pe câte-un drum s-abate
Şi le-a atins răsufletul de gheaţă...
Mor florile şi zâmbetele mor,
Se frânge visul, dragostea apune,
Se sting zdrobite clocotele urii,
S-aştern în praf şi dumnezei şi îngeri,
Trosnesc şi cad arcadele măiestre » Goga « in muzeu »
Eu simt un duh întunecat cum vine,
Cum îşi desface aripile negre,
Cu zbor încet din haos se desprinde,
Şi toate pier pe câte-un drum s-abate
Şi le-a atins răsufletul de gheaţă...
Mor florile şi zâmbetele mor,
Se frânge visul, dragostea apune,
Se sting zdrobite clocotele urii,
S-aştern în praf şi dumnezei şi îngeri,
Trosnesc şi cad arcadele măiestre » Goga « in muzeu »
Cantare, mestera cantare
« Cântare, meşteră cântare,
Te stingi acum încet-încet,
Şi-adormi pierdută-n tremurarea
Oftării blânde din brădet...
Mi-ai picurat un strop în suflet
Din taina vremii de demult,
Şi plânsul veacurilor duse
Mă înfioară când te-ascult...
Cum te-ai topit acum în noapte,
Eu stau cu inima la sfat:
În care brad, de care creangă
Plânsoarea ta s-a aninat?... »
Un suflet ce-a cutremurat pamantul
A fost ca niciodata, povestea unui suflet ce-a ramas in urma...
Un suflet fara vina, lovit necrutator de o masina. Aceeasi eterna goana spre niciunde! In mijlocul drumului un pui de pasare isi astepta sfarsitul. Ce crunta loterie!
Cu ochi intetosati de lacrimi si durere, sarmanul pui priveste moartea-n fata. Mai trece un camion... mai trece o masina... Oare care-i va pecetlui amarnica durere?
Nu m-am indurat sa-l las sa devina unul cu asfaltul acela dur si crud. L-am ridicat in maini, acel trup frant... cu aripile zdrobite... Plangea de ti se rupea inima, in limba universala a durerii! Cu ce a gresit el? Era fierbinte... L-am pus la margine de sant pe un covor de iarba matasoasa.
Isi cersea dreptul la viata si nu puteam sa fac nimic. Ce faci in clipele acestea? Privesti un suflet cum se stinge? Il omori ca sa-i alini durerea? Cauti un veterinar? Nu, inghiti in sec, capturezi o imagine pentru vesnicie si pleci mai departe. La urma urmei toti putem fi un pui zdrobit in mijlocul drumului...
Amurgul-nlacrimat arunca rosii raze. In seara-aceea a inceput sa ploua, in cortul meu mi-e frig si ma cutremur... Un strop razlet de viata! Ce-si dorea el? Ce vis nemangaiat de pribegie?
Nu frange a mele aripi de lumina! Mi-l inchipui tot acolo, la aceeasi margine de drum, singur pe lume, la granita dintre viata si absolut. Jalea singuratatii... durerea neputintei... lumina ce se stinge... Si nimeni nu-i sa-i vaza lacrimile lui cum se rostogolesc in iarba deasa. Cum iti astepti destinul?
Lacrima cerul! De-a lungul vaii s-asterne un plans etern. Ascult picurii ce se preling si mor. Din stralucirea moart-a unui vis, pamantul s-a cutremurat in acea seara! A tremurat lumea ca s-a mai stins pe cer o stea.
Ma arde gatlejul! Simt o sete nebuna de viata! Ma doare-un dor strain. Adorm intr-un tarziu...
miercuri, martie 07, 2007
Ce inseamna a fi biciclist de lunga distanta?
Am stat si m-am gandit bine, oare de ce merge lumea incarcata cu bicicleta?
-oare sa fie nevoia aceea de a infrunta ori soarele prea fierbinte, ori frigul paralizant, ori vanturile care te derama, ori dealurile si muntii care musca din tine?
-sau poate este o placere aparte sa simti cum se prelinge sudoarea din tine, cand simti sarea aceea pe buze, sau acel amestec odorific si de necuratat de transpiratie-sare-ecran solar-spray de insecte care si sa-l smirgheluiesti si nu te simti curat.
-sau poate este ceva deosebit sa te retragi seara obosit dupa o zi indelungata in cort, de unul singur, flamand si ostenit sa-ti odihnesti oasele culcat pe jos, pe pietris, pe un teren denivelat. De fapt, nici macar singur, ci insotit adesea de sute si sute de insecte (ori tantari, ori muste, musculite) care toate nu-si doresc altceva decat sa se hraneasca cu sangele tau.
-sau poate e ceva inedit sa te ploua, cand ba ti-e cald, ba ti-e frig si toate sunt fleasca pe tine si prin bagaje, masinile te improasca cu apa, apa ti se aduna in adidasi, cortul ti-e imbibat in apa care incepe sa patrunde pe peste tot.
-sau cand imbacsit si mirositor, iti doresti un dus din toata inima si nu ai parte nici macar de un rau/lac (care de cele mai multe ori sunt un lux f. binevenit, ca sa nu mai zic de apa calda/cada etc.) si te multumesti doar sa te stergi cu o mana de servetele imbibate in alcool.
-hmm, sau poate e mancarea aceea insipida de cele mai multe ori, aceasi paine, aceasi bucata de branza, acelasi salam si gem, cand intrebarea consta daca mai ai energia la sfarsitul zilei sa mai gatesi o pasta insipida, sau e mai usor sa pui ceva pe paine ca sa amagesti stomacul acolo si sa te culci cat mai repede ca si-asa e greu sa adormi ca ba e prea cald, ba e prea frig, ba simti pietrele in coasta prin salteaua subtire.
-eh, ca era sa uit ca dormind in salbaticie, prin balariile de la marginea drumului, mai trebuie sa te gandesti si la sursa de apa care nu rareori este un parau/rau/balta in care nu prea ai incredere ceea ce inseamna ca trebuie sa o fierbi/filtrezi. Si cum am renuntat la filtru ca era prea greu, atuncea inseamna ca trebuie fiarta si zis-si-facut, numai ca daca iesi afara din cort te mananca jivinele de viu, asa ca pornesti cu grija sobita in cort avand grija sa fie cat mai stabila, ventilatie buna (ca nu te joci cu monoxidul de carbon) si pe urma faci sauna pana fierbe apa. Si ce gust are, depinde de unde-ai cules-o dar mai bine adauga un pliculet de ceai ca sa-i schimbe gustul.
Eh si dupa toate acestea, o reala imagine a ciclismului de lunga distanta, ramane totusi intrebarea de ce?
Nu cred ca pot raspunde la aceasta intrebare, raspunsul trebuie trait, e o experienta foarte aparte, foarte „primara", e o intoarcere la origini, la esenta unei vieti simple in care esti doar tu si natura si nu depinzi decat de tine. Esti in control si orice decizie poate avea si urmari nefaste, dar simti cu adevarat ca traiesti fiecare clipa. Mai mult nu stiu sa spun, doar ca nu as inlocui-o cu nimic altceva. Usor, nu! Unic, da!
-oare sa fie nevoia aceea de a infrunta ori soarele prea fierbinte, ori frigul paralizant, ori vanturile care te derama, ori dealurile si muntii care musca din tine?
-sau poate este o placere aparte sa simti cum se prelinge sudoarea din tine, cand simti sarea aceea pe buze, sau acel amestec odorific si de necuratat de transpiratie-sare-ecran solar-spray de insecte care si sa-l smirgheluiesti si nu te simti curat.
-sau poate este ceva deosebit sa te retragi seara obosit dupa o zi indelungata in cort, de unul singur, flamand si ostenit sa-ti odihnesti oasele culcat pe jos, pe pietris, pe un teren denivelat. De fapt, nici macar singur, ci insotit adesea de sute si sute de insecte (ori tantari, ori muste, musculite) care toate nu-si doresc altceva decat sa se hraneasca cu sangele tau.
-sau poate e ceva inedit sa te ploua, cand ba ti-e cald, ba ti-e frig si toate sunt fleasca pe tine si prin bagaje, masinile te improasca cu apa, apa ti se aduna in adidasi, cortul ti-e imbibat in apa care incepe sa patrunde pe peste tot.
-sau cand imbacsit si mirositor, iti doresti un dus din toata inima si nu ai parte nici macar de un rau/lac (care de cele mai multe ori sunt un lux f. binevenit, ca sa nu mai zic de apa calda/cada etc.) si te multumesti doar sa te stergi cu o mana de servetele imbibate in alcool.
-hmm, sau poate e mancarea aceea insipida de cele mai multe ori, aceasi paine, aceasi bucata de branza, acelasi salam si gem, cand intrebarea consta daca mai ai energia la sfarsitul zilei sa mai gatesi o pasta insipida, sau e mai usor sa pui ceva pe paine ca sa amagesti stomacul acolo si sa te culci cat mai repede ca si-asa e greu sa adormi ca ba e prea cald, ba e prea frig, ba simti pietrele in coasta prin salteaua subtire.
-eh, ca era sa uit ca dormind in salbaticie, prin balariile de la marginea drumului, mai trebuie sa te gandesti si la sursa de apa care nu rareori este un parau/rau/balta in care nu prea ai incredere ceea ce inseamna ca trebuie sa o fierbi/filtrezi. Si cum am renuntat la filtru ca era prea greu, atuncea inseamna ca trebuie fiarta si zis-si-facut, numai ca daca iesi afara din cort te mananca jivinele de viu, asa ca pornesti cu grija sobita in cort avand grija sa fie cat mai stabila, ventilatie buna (ca nu te joci cu monoxidul de carbon) si pe urma faci sauna pana fierbe apa. Si ce gust are, depinde de unde-ai cules-o dar mai bine adauga un pliculet de ceai ca sa-i schimbe gustul.
Eh si dupa toate acestea, o reala imagine a ciclismului de lunga distanta, ramane totusi intrebarea de ce?
Nu cred ca pot raspunde la aceasta intrebare, raspunsul trebuie trait, e o experienta foarte aparte, foarte „primara", e o intoarcere la origini, la esenta unei vieti simple in care esti doar tu si natura si nu depinzi decat de tine. Esti in control si orice decizie poate avea si urmari nefaste, dar simti cu adevarat ca traiesti fiecare clipa. Mai mult nu stiu sa spun, doar ca nu as inlocui-o cu nimic altceva. Usor, nu! Unic, da!
Cu vantul in piept
-dimineata aceasta a fost o dimineata din aceea de neuitat cand tresalta sufletul in tine de bucurie sa pornesti pe un drum din acela linistit, ce serpuieste de-a lungul unui rau adormit, printre dealuri ce se trezesc incet de sub patura groasa de ceata. Paradisul oricarui ciclist! Parca eram in lumea basmelor cu ceata aceea laptoasa invaluindu-ma misterios. Am uitat si de durere si de toate. De fapt si de drept, glezna mea a inceput sa se comporte chiar f. bine, chiar ii place mult mai mult pe bicicleta decat pe jos. S-a dezumflat simtitor (aproape la normal) si cred ca putina miscare chiar o ajuta sa-si recapete elasticitatea/mobilitatea.
-sunt chiar mandru ca am reusit sa urc cateva dealuri considerabile si pe alocuri mai aveam de infruntat si un vant potrivnic ce ameninta sa ma zboare de pe bicicleta. Noroc ca Kiki s-a tinut tare si impreuna am trecut ca vantul si ca gandul (mai mult ca gandul) peste vai si peste dealuri si am avut o zi super.
-sunt chiar mandru ca am reusit sa urc cateva dealuri considerabile si pe alocuri mai aveam de infruntat si un vant potrivnic ce ameninta sa ma zboare de pe bicicleta. Noroc ca Kiki s-a tinut tare si impreuna am trecut ca vantul si ca gandul (mai mult ca gandul) peste vai si peste dealuri si am avut o zi super.
Prin livezi
-mi-a placut ca cu glezna mea paradita, am avut azi parte de un drum relativ drept, fara vant si cu putin trafic. Asa ca m-a dus Kiki ca vantul si ca gandul, dornica sa-mi arate ca ea tot tine la mine si ca ma ajuta cum poate. Asa am zburdat impreuna pe langa zeci de livezi pline de meri, peri si gradini cu dovlecei, rosii, fasole, porumb unde lumea lasa marfa la marginea drumului si fiecare venea, isi lua ce vrea si platea intr-o cutiuta pe principiul onoarei ca nu era nimeni acolo sa supravegheze (in Noua Zeelanda este cel mai des unde am intalnit acest obicei, dar am vazut putin si prin Canada si SUA). Si cum sa nu te bucuri de fructe si legume proaspete! Am mancat la mere si la pere de mi-am facut stomacul varza, dar deh au fost „delitioase"!
In plus m-am oprit si pe la un targ oarecum nemtesc in Motueka de unde mi-am cumparat o paine neagra nemteasca de tarate cu ceva alune (era grea parca era o caramida, atat de densa era), un gem facut de casa de boysenberries (habar n-am ce sunt, dar e bun si cred ca tot nemtesc) si un salamior nemtesc cu usturoi de te lingi pe degete. Ca sa vezi domnule cum au patruns nemtii peste tot prin lume!
In plus m-am oprit si pe la un targ oarecum nemtesc in Motueka de unde mi-am cumparat o paine neagra nemteasca de tarate cu ceva alune (era grea parca era o caramida, atat de densa era), un gem facut de casa de boysenberries (habar n-am ce sunt, dar e bun si cred ca tot nemtesc) si un salamior nemtesc cu usturoi de te lingi pe degete. Ca sa vezi domnule cum au patruns nemtii peste tot prin lume!
La drum, din nou la drum si mult-asteptatul 14014km!
-eh cum nu mai aveam stare, am zis hai sa incerc sa ajung pana in oraselul vecin la cam 13km distanta si vazand ca treaba merge binisor am ajuns sa fac 46km si sa sarbatoresc in felul aceste si cei „Paispe mii paispe" kilometri pe care i-am facut de la facerea lumii, adica a lumii mele de cand m-am lansat in aceasta aventura. Mda, stiu ca poate va ganditi ca cei 13000km i-am atins tocmai in Mexic cu mai bine de vreo 3 luni in urma, dar asta e, nu se poate totul pe bicicleta, mai ales in America de Sud unde imi propusesem sa vad atatea locuri si unde nici nu prea era placut de biciclit ca sa fiu sincer. Unele locuri trebuie mai intai sa le intelegi si pe urma eventual sa te intorci si sa le explori mai in detaliu cu bicicleta sau mai stiu eu cum! In sfarsit, ce mai atatea scuze, hai sa sarbatorim: am atins 14014km intr-un picior in Noua Zeelanda!!!
Recuperare activa
-si cum nu puteam suporta idea de a sta la pat, m-am decis la o metoda mai activa: stat la plaja! Ca la urma urmei Kaiteriteri Beach e considerata una dintre cele mai frumoase plaji din Noua Zeelanda (asa spune ghidul meu si pe buna dreptate are o apa superba si un nisip auriu si atat de fin parca era faina). Si cum eu nu prea am rabdare doar sa ma prajesc la plaja am inceput sa fac Pilates (un fel de yoga), flotari, abdomene si am si tras cateva etape de inot pe cinste de vreo 40min. Am mers chiar vreo 2km cu bicicleta, ca mi-am dat seama ca e mai usor pe bicicleta decat pe jos, ca sa vezi cum are Kiki grija de mine!
Asa ca la urma urmei se poate si o recuperare activa si glezna mea a inceput sa se dezumfle deja f. promitator. Totul spre bine, important e sa ramai optimist, sa vezi binele in tot raul!
Asa ca la urma urmei se poate si o recuperare activa si glezna mea a inceput sa se dezumfle deja f. promitator. Totul spre bine, important e sa ramai optimist, sa vezi binele in tot raul!
sâmbătă, martie 03, 2007
Neinfricatul explorator Zoop
-se face ca pe la mijlocul anului 1642, eminentul explorator olandez Abel Janzoop Tasman (Zoop mai pe scurt) a pornit din Indiile de Vest in cautarea legendarului continent sudic care se pare ca se ascundea prin Oceanul Sudic pe undeva. Asa se face ca Domn Zoop s-a imbarcat cu alti 110 eroi neinfricati, feciori de lele nebuna, pe 2 corabii a cate 3 catarge fiecare, mai exact „Heemskerck” si „Zeehaen” si au pornit inspre sud, spre orizonturi nebanuite.
Si tot mergand ei la vale asa (avand in vedere ca erau cu capul in jos si alunecau spre Polul Sud), au descoperit frumoasa insula Tasmania, dupa care prin decembrie 1642 au zarit: Pamant! Pamant! Eh si cum bine le mai ghiciti a ajuns chiar in acest colt de NV al Insulei de Sud a Noii Zeelande. Au ancorat frumos si au vazut ceva focuri pe mal.
Nu dupa mult timp au fost intampinati in mod ciudat de o canoe (waka) de bastinasi, Ngati Tumatakokiri, care le-a „trambitat” ceva, iar olandezii sa nu se lase mai prejos, le-au raspuns cu trompetele. Dupa aceea canoea a disparut iarasi spre mal. Eh, de aicea s-a ivit incertitudinea! Ce semnificatie avea aceasta intampinare sonora? Si cum domnul Zoop si-a inchipuit ca este un semn prietenos, au tras corabiile si mai aproape de mal si au trimis o barca. Eh, nu mica le-a fost mirarea cand dintr-o data dinspre mal, s-a indreptat spre ei o waka vaslita in mod furios de catre bastinasi, si ... Si nu, nu veneau cu flori si ghirlande si cu fetiscane cu peptul dezvelit ca-n povesti, ci cu viteza! Atata viteza incat au lovit din plin barca olandezilor, trimitand-ul pe carmaci la scaldat si omorand alti 4 pasageri. Si pana sa se dezmeticeasca bine olandezii si sa puste-n ei cu plumbi, dusi au fost.
Enervati de o asemenea impertinenta, olandezii cu botezat locul „Golful ucigasilor”, au numit pamantul „Niuew Zeeland” dupa o provincie din Olanda (care banuiesc ca era plina de hoti si criminali) si si-au luat talpasita. In drumul de intoarcere au mai descoperit si Insulele Fiji si Tonga, dar din pacate Herr Zoop nu a primit niciodata recunostinta binemeritata pt. eforturile sale, deoarece, vezi Doamne!, nu le-a explorat mai in detaliu. Mda, adica ar fi trebuit sa mai trimita o barca, nu? Sau poate sa le cante un concert de Wolfgang Amadeus Mozart sa-i mai imbuneze, ca nu le-au placut trompetele.
Eh, si restul e istorie...
Dintre rele
Ex malis eligere minima ("Dintre rele, alege-l pe cel mai mic"), în "De officiis" Cicero
Parcul national Abel Tasman si un cadou de Martisor
-am ajuns dupa un drum lung si prafuit (reminescent cu cele de prin Chile si Argentina minus muscanele alea imense) si in acest parc pe malul Marii Tasmane in coltul de NV al Insulei de Sud.
-aicea doream sa inchiriez un caiac sa explor in tihna micile golfulete din imprejurime, dar cum eram de unul singur ca un cuc, aveam sa aflu ca nu pot inchiria un caiac din cauza legislatiei etc. etc.
-asa ca m-am intors la ce stiam, adica la ciclism si per pedes si m-am incumetat sa explor parcul cu piciorul. Eh si am ajuns frumusel pe varful din imprejurime (Gibb’s Hill), care-mi oferea o panorama superba cu golfulete ascunse cu nisip auriu, acea apa hipnotica de un verde nestemat si peste tot o padure deasa sub-tropicala cu palmieri si copaci care nu lasau lumina sa treaca (in plus totul zumzaia cu tot felul de insecte si triluri de pasari cum n-am mai auzit vreodata). Ce sa mai, parca eram pe taramul basmelor si povestilor!
-si cum mergeam eu asa visator... Zang! Mi-am scrantit iarasi glezna! Adica tot aia pe care am scrantit-o si in La Paz, Bolivia. Ah, ce trezire brusca din vis: intr-un moment fluieri in vant a pierde-vara si-n celalalt te tavalesti pe jos injurand si blestemand. Mda, asa a vrut soarta, ca de Martisor (chiar in luna mea de nastere) sa-mi trimita drept cadou o „glezna invinetita si umflata”. Multumesc, multumesc! Vad ca tot ma pune la incercare, dar de data acesta m-am incapatanat si eu.
-aveam optiunea sa ma intorc, sa urmez un drum de unde as fi putut lua o masina, sau sa continui. Si precum bine ati ghicit, mi-am gasit un bat nazdravan (dar nu si mai nazdravan decat mintea mea) si rezemat de el ca un batranel olog, am continuat la drum.
Da, stiu ca poate nu a fost ideea ce-a mai breaza, dar m-am saturat de atatea piedici si esecuri! Si astfel incetuc-incetuc, cu mare incapatanare, m-am tarat sontac-sontac timp de 5.5 ore pe un traseu superb inapoi spre camping. Am ajuns acolo abia seara dupa 7.5h pe drum, dar cel putin acum stiu si eu ce inseamna sa fi batran si neputincios.
-intr-un final toate sunt doar un test. Acesta ceva mai dur ca altele, dar precum bine am invatat, tot timpul se poate si mai rau. Trebuie sa vezi binele in tot ce-i rau, nu-i usor va garantez, sa ramai optimist si sa continui, dar e absolut necesar. Viata merge inainte, nu are sens sa te impiedici de un „ciot” si sa te dai batut, mai ales cand acel ciot este insasi Mircea Voievod. Tot inainte vrednici pionieri! Mai incetuc, dar nu ne lasam infranti!
Sper ca voi ati avut parte de un „Martisor” mai frumos doamnelor si domnisoarelor!
Om liber
"Numim om liber pe acela care îşi este singur scop şi nu este un scop pentru altul." Aristotel
A trai
"A trăit mai mult nu omul care numără mai mulţi ani, ci cel care a simţit din plin viaţa. Cutare a fost îngropat la o sută de ani, dar murise chiar de la naştere. Ar fi fost în câştig înmormântându-se în tinereţe, dacă ar fi trăit cel puţin până atunci." Seneca
Cascada Wainui
-nici ca visam eu sa-mi spal pacatele (adica sarea de cand inotasem in mare) in apa racoroasa si imbietoare a unei cascade ca in povesti. In primul rand traseul de circa 30min pana la cascada, serpuia printr-o adevarata padure tropicala in care in anumite locuri se facea aproape intuneric de la vegetatia atat de densa. E bine, hai sa nu exageram, ca aveam si ochelarii mei de soare pe nas, care vezi ca sunt si de vedere, d-aia parem inseparabili, dar totusi... In plus am traversat si unul din podurile acelea suspendate, f. inguste si care se legana atat de ametitor, noroc ca nu am nici o fobie cu inaltimea.
-eh si cum era sa rezist acea oaza de racoare, acel dus sublim al naturii, perdeaua aceea de apa pura ce se pravalea zgomotos? O apa ademenitoare care te atragea in vartejuri inspumate si te imbraca in lumina stropilor fini ce pluteau in aer... Hmm, bineinteles, ca n-am stat mult pe ganduri, si ca Nica din „Amintiri din copilarie” zdup in apa (numai ca eu aveam si chiloti pe mine ;). Eram singur in acest paradis terestru, care de multe ori nu-l vedem decat in reclame etc. etc. Bine, nu am fost chiar singur, ca am fost primit cu bratele deschise de musculitele de nisip (sand-flies) cand am iesit din apa sa ma usuc si carora l-am picat la tanc de ora pranzului. Eh, ca fiecare paradis are diavolul lui, dar tot a fost o experienta de neuitat.
Viata ca o piesa de teatru
"Ca şi o piesă de teatru, aşa şi viaţa, nu interesează cât de mult a ţinut, ci cât de frumos s-a desfăşurat." Seneca
Binele absolut
"Binele absolut al naturii omeneşti e cuprins în pacea corpului şi a sufletului." Seneca
Cucerirea varfului Takaka (sau bat de omorat papagalul)
-azi nu m-am mai luptat nici cu vantul, nici cu traficul si nici cu morile de vant. Azi m-am luptat cu „kaka”. Mai exact varful Takaka de 800m care a scos tot untul din mine in arsita de la miezul zilei, simteam ca fierbe sufletul in mine. Inchipuiti-va rabdarea ce ti se prelinge pe fata cu fiecare broboana de sudoare, in 2.5ore de urcus abrupt si zambetul acela inegalabil cand am coborat totul in numai 15min. Multe devin posibile cu perseverenta si rabdare!
-si a propos de faptul ca sunt la „kaka” mai erau si alte asemenea denumire „stiintifice” prin preajma precum Onekaka, Pupu Springs, Port Puponga, nume foarte sonore pt. cine le stie intelege. Sunt chiar curios ce or fi insemnand in cultura Maori? Se pare ca Takaka = bat de omorat papagalul (ca sa vezi ca era sa ma omoare papagalul de mine) si One-Kaka = nisip incins.
-dar un lucru stiu sigur semnificatia termenului „haka” care este un dans de razboi pt. a intimida inamicul si a intra oarecum intr-o transa, al culturii Maori. Acest dans a fost chiar popularizat in lumea-ntreaga de catre faimoasa echipa de rugby a Noii Zeelande
„All Blacks” (care de fapt a ajuns la statutul de religie pe aicea). De aicea acele fete schimonosite, strambaturi si gesturi sfidatoare, oarecum necavaleresti, dar de trebuie sa intru si eu in ritmul vietii de pe aicea: adica haka pe Takaka! (adica, mai pe intelesul tuturor, i-am venit de hac lui Nea Tekak, care vroia sa ma omoare cu un bat papagalul de mine)
Indrazneste
"Nu îndrăznim nu pentru că lucrurile sunt dificile, ci pentru că nu îndrăznim lucrurile sunt dificile." Seneca
Abonaţi-vă la:
Postări (Atom)
