Si val vartej m-am imbarcat intr-o masina inchiriata si am zburat ca vantul si ca gandul prin taramuri cu nume sonore precum: Los Angeles, Long Beach, Santa Monica, Venice Beach, Malibu in apropiere de Sunset si Hollywood Boulevards, Beverly Hills.
Dar sa nu va asteptati la poze si la impresii pt ca am mers cu masina si a merge cu masina e echivalent cu a fi un simplu spectator in timp ce filmul se deruleaza intre 60-140km/h in fata ochilor. Am avut si o zi lunga si obositoare de 11.5 ore de condus si 900km. In acest ritm infernal nu calatoresti ci doar treci in vedere cat de cat aceste locuri.
Singurul loc care m-a impresionat in mod deosebit a fost autostrada Hwy 1 de-alungul Pacificului. Era ceva superb la apus de soare sa conduci cu oceanul pe o parte si cu stancile abrupte pe cealalta pe un drum intortochiat sus-jos, stanga-dreapta, un vis automobilistic si probabil unul dintre cele mai frumoase locuri in care am condus vreodata (si asta chiar daca in mare parte am facut-o in intuneric.)
Si asfel la orele 9PM trecute fix am ajuns in Silicon Valley!
joi, noiembrie 30, 2006
Revedere
M Eminescu
Revedere:
"Ce mi-i vremea, când de veacuri
Stele-mi scânteie pe lacuri,
Că de-i vremea rea sau bună,
Vântu-mi bate, frunza-mi sună;
Şi de-i vremea bună, rea,
Mie-mi curge Dunărea.
Numai omu-i schimbător,
Pe pământ rătăcitor,
Iar noi locului ne ţinem,
Cum am fost aşa rămânem:
Marea şi cu râurile,
Lumea cu pustiurile,
Luna şi cu soarele,
Codrul cu izvoarele."
De profunditas
Nu mi-am inchipuit ca intalnirea cu oceanul va putea fi atat de profunda, ca voi simti atata nevoia aceea de a respira aerul sarat, de a ma juca in valurile inspumate, de a ma plimba prin nisipul rece si fin.
Dupa ce ai vazut oceanul pentru prima oara, iti clocoteste pentru totdeauna in suflet, iti vine sa te prabusesti in genuchi in fata lui si sa multumesti ca existi.
Ma gandeam la sufletul lui Eminescu
Dupa ce ai vazut oceanul pentru prima oara, iti clocoteste pentru totdeauna in suflet, iti vine sa te prabusesti in genuchi in fata lui si sa multumesti ca existi.
Ma gandeam la sufletul lui Eminescu
Rondelul rozelor ce mor
A Macedonski
Rondelul rozelor ce mor
"E vremea rozelor ce mor,
Mor în grădini, si mor si-n mine --
S-au fost atât de viată pline,
Si azi se sting asa usor.
În tot, se simte un fior,
O jale e în orisicine.
E vremea rozelor ce mor --
Mor în grădini, si mor si-n mine.
Pe sub amurgu-ntristător,
Curg vălmăsaguri de suspine,
Si-n marea noapte care vine,
Duioase-si pleacă fruntea lor... --
E vremea rozelor ce mor."
Prin viata trecem in nestire
Macedonski
Rondelul meu
"Când am fost ura am fost mare,
Dar, astazi, cu desavarsire
Sunt mare, ca mă simt iubire,
Sunt mare, căci mă simt uitare.
Esti mare când n-ai indurare,
Dar te ridici mai sus de fire
Când ti-este inima iubire,
Când ti-este sufletul iertare.
Stiu: toate sunt o-ndurerare,
Prin viata trecem în nestire,
Dar mangaierea e-n iubire,
De-ar fi restristea cat de mare,
Si inaltarea e-n iertare."
Geografia timpului
N Labis
Geografia timpului :
"Încep să bag de seamă, în sfârşit,
Că multe îmi rămân neînţelese,
Că-n orice fapt sunt adevăruri mari
De care-odată nu părea să-mi pese.
Încep să simt înfriguratul chin
Al setei de-a cunoaşte-aceste taine,
De a nutri spre ele-un dor flămând,
De-a le cunoaşte pure, fără haine."
Ispita Californiei
Mareata si insorita Californie vazuta din San Diego, un oras destul de mare ca sa fie interesant si destul de mic ca sa aiba suflet!
Este unul dintre cele mai frumoase orase pe care le-am vazut pana acuma in America. Cum sa nu ramai adanc impresionat de caldura soarelui in noiembrie, de freamatul palmierilor, de valurile oceanului? In plus are cat de cat istorie, cultura, parcuri, arhitectura si liniste si pace.
Aicea simti cu adevarat ca nu vrei sa faci nimic decat sa fi un simplu spectator. Sa admiri fiecare rasarit de soare, sa stai la umbra unui palmier pe marginea oceanului si sa rasfoiesti in doara o carte, sa-ti simti nisipul jucandu-se printre degetele de la picioare, sa asculti valurile oceanului Pacific sau sa admiri la nesfarsit arta magica a surfing-ului. Sa simti cu bucurie trecerea timpului! Sa traiesti un alt apus de soare, apoi o bolta instelata si sa o iei iarasi de la capat.
In California totul e posibil!
Este unul dintre cele mai frumoase orase pe care le-am vazut pana acuma in America. Cum sa nu ramai adanc impresionat de caldura soarelui in noiembrie, de freamatul palmierilor, de valurile oceanului? In plus are cat de cat istorie, cultura, parcuri, arhitectura si liniste si pace.
Aicea simti cu adevarat ca nu vrei sa faci nimic decat sa fi un simplu spectator. Sa admiri fiecare rasarit de soare, sa stai la umbra unui palmier pe marginea oceanului si sa rasfoiesti in doara o carte, sa-ti simti nisipul jucandu-se printre degetele de la picioare, sa asculti valurile oceanului Pacific sau sa admiri la nesfarsit arta magica a surfing-ului. Sa simti cu bucurie trecerea timpului! Sa traiesti un alt apus de soare, apoi o bolta instelata si sa o iei iarasi de la capat.
In California totul e posibil!
Intrarea in California
Ravasit dupa aceasta despartire de Mexic, am intrat in insorita Californie. Un taram de vis cu strazi late si umbrite de palmieri, un loc curat, un loc in care ma descurcam cu usurinta si in care ma simteam in singuranta. Dar o parte din mine a ramas pentru totdeauna in Mexic, pe partea cealalta a zabrelelor, a lacatelor, a gardului de sarma ghimpata.
Parca nu ma mai puteam bucura la fel de toate aceste luxuri, cand altii nu au poate nici luxul zilei de maine. Aicea ramaneai amutit de opulenta, risipa, infatuare cu masini, vesnica goana spre niciunde.
Mi-am petrecut astfel prima seara in California, sarbatorind de unul singur ziua de Thanksgiving, in care toti se imfrupta care cat poate, ca doar vor sa-si mentina suprematia de natiune de obezi. Iar eu incercam sa-mi clarific si sa inteleg cele 4.5zile in Mexic ce mi s-au parut cat saptamani in America si luni in fosta mea viata din Toronto. Uneori intalnesti lucruri care te schimba pentru totdeauna! Am mestecat incet din painea mexicana, cu o bucata de branza mexicana si un paharel de vin rosu mexican ca sa diger mai usor si aceasta experienta aparte.
Cateodata trebuie sa uiti ca sa poti continua! Si cateodata e imposibil sa uiti!
Parca nu ma mai puteam bucura la fel de toate aceste luxuri, cand altii nu au poate nici luxul zilei de maine. Aicea ramaneai amutit de opulenta, risipa, infatuare cu masini, vesnica goana spre niciunde.
Mi-am petrecut astfel prima seara in California, sarbatorind de unul singur ziua de Thanksgiving, in care toti se imfrupta care cat poate, ca doar vor sa-si mentina suprematia de natiune de obezi. Iar eu incercam sa-mi clarific si sa inteleg cele 4.5zile in Mexic ce mi s-au parut cat saptamani in America si luni in fosta mea viata din Toronto. Uneori intalnesti lucruri care te schimba pentru totdeauna! Am mestecat incet din painea mexicana, cu o bucata de branza mexicana si un paharel de vin rosu mexican ca sa diger mai usor si aceasta experienta aparte.
Cateodata trebuie sa uiti ca sa poti continua! Si cateodata e imposibil sa uiti!
O lume ce te schimba
Am trait prin nopti fara electricitate, am trait prin seri fara de mancare, am trait fara apa calda, in frig, am trait prin comunism. M-am jucat descult prin praf, m-am jucat printre gunoaie, m-am jucat prin balti si ruine. Am fost odata copil si pot spune ca nimic din acestea nu m-a afectat. A fost una din perioadele cele mai fericite din viata mea, libertatea de a face ce te duce capul (si la varsta aia nu prea te duce :)
Copilaria e acea varsta a inocentei, in care nu conteaza lipsurile ci timpul petrecut la joaca alaturi de prieteni, nu conteaza locul ci anturajul, nu simti greul ci doar asa numita "lightness of being" (adica oarecum o viata usoara si bohema).
Dar d-abia aicea in Mexic dupa zeci de ani departare de copilarie am vazut lucrurile din alta perspectiva. Dupa atat timp mi-am pierdut si eu inocenta copilariei si uitandu-ma pentru prima oara la aceste cartiere de carton si scanduri stand sa se pravaleasca la prima ploaie in Tijuana, am vazut cu ochi de adult durerea unui parinte. Am simtit sufletul acela sfasiat de neputinta de a face mai mult pentru copilul ei, copil ce se juca nepasator printre gunoaie, prin praf, prin valurile vremii.
Si asa se face ca Tijuana a fost singurul loc din Mexic pe care nu l-am putut accepta. A fost totul impins la limitele intelegerii umane. In aerul acela inrespirabil, in viata aceea infecta, am privit pentru prima oara mai adanc decat niciodata si n-am fost capabil sa inteleg. Chiar daca sunt convins ca pentru copii acesta era un loc ca si oricare si ca viata in astfel de "cartiere" poate decurge cat de cat normal, am trait durerea prin ochii unui parinte
E sfasietor, mai ales in comparatie cu modul in care traim noi. Cred ca toti ar trebui macar sa vedem de aproape (nu distorsionat de TV) daca nu sa traim aceasta viata pentru o zi pe an, ca sa intelegem ce avem, cine suntem si de cat de banale sunt uneori problemele noastre de zi cu zi. Stres? Ce stres avem noi fata de a privi moartea, foamea, frigul si durerea in fata zilnic, cu rasaritul fiecarui soare? Noi avem luxul de a respira, altii nici macar acest lux nu il au, iti ard plamanii in Tijuana.
In Tijuana incetezi sa mai fi om, devii salbatic!
Copilaria e acea varsta a inocentei, in care nu conteaza lipsurile ci timpul petrecut la joaca alaturi de prieteni, nu conteaza locul ci anturajul, nu simti greul ci doar asa numita "lightness of being" (adica oarecum o viata usoara si bohema).
Dar d-abia aicea in Mexic dupa zeci de ani departare de copilarie am vazut lucrurile din alta perspectiva. Dupa atat timp mi-am pierdut si eu inocenta copilariei si uitandu-ma pentru prima oara la aceste cartiere de carton si scanduri stand sa se pravaleasca la prima ploaie in Tijuana, am vazut cu ochi de adult durerea unui parinte. Am simtit sufletul acela sfasiat de neputinta de a face mai mult pentru copilul ei, copil ce se juca nepasator printre gunoaie, prin praf, prin valurile vremii.
Si asa se face ca Tijuana a fost singurul loc din Mexic pe care nu l-am putut accepta. A fost totul impins la limitele intelegerii umane. In aerul acela inrespirabil, in viata aceea infecta, am privit pentru prima oara mai adanc decat niciodata si n-am fost capabil sa inteleg. Chiar daca sunt convins ca pentru copii acesta era un loc ca si oricare si ca viata in astfel de "cartiere" poate decurge cat de cat normal, am trait durerea prin ochii unui parinte
E sfasietor, mai ales in comparatie cu modul in care traim noi. Cred ca toti ar trebui macar sa vedem de aproape (nu distorsionat de TV) daca nu sa traim aceasta viata pentru o zi pe an, ca sa intelegem ce avem, cine suntem si de cat de banale sunt uneori problemele noastre de zi cu zi. Stres? Ce stres avem noi fata de a privi moartea, foamea, frigul si durerea in fata zilnic, cu rasaritul fiecarui soare? Noi avem luxul de a respira, altii nici macar acest lux nu il au, iti ard plamanii in Tijuana.
In Tijuana incetezi sa mai fi om, devii salbatic!
Vis
Intrebare:
- Ce doresti sa fi cand vei fi mare?
-din adancuri rasuna o voce cristalina si limpede de copila: Turista!
sâmbătă, noiembrie 25, 2006
Tijuana ?
Evadand Tijuana:
-hmm, un nor de cenusa, de praf, de fum. O viata in gri, fara de visuri, fara speranta.
Ne-am ingropat de vii in Tijuana, ne-au ingropat interesele poluante ale capitalismului, ne-a ingropat setea de bani
Am incetat sa mai fim! Sa lasam traficul drogurilor sa cucereasca vietile nenascute!
Zadarnic...
Ne otravim de bunavoie in Tijuana!
Simt nevoia de aer, de albastru, de verde, de a scapa...
Adio Tijuana, Adio Mexic!
-hmm, un nor de cenusa, de praf, de fum. O viata in gri, fara de visuri, fara speranta.
Ne-am ingropat de vii in Tijuana, ne-au ingropat interesele poluante ale capitalismului, ne-a ingropat setea de bani
Am incetat sa mai fim! Sa lasam traficul drogurilor sa cucereasca vietile nenascute!
Zadarnic...
Ne otravim de bunavoie in Tijuana!
Simt nevoia de aer, de albastru, de verde, de a scapa...
Adio Tijuana, Adio Mexic!
Ratacitor cu ochii tulburi
Octavian Goga
Rugaciune
Rătăcitor, cu ochii tulburi,
Cu trupul istovit de cale,
Eu cad neputincios, stăpâne,
În faţa strălucirii tale.
În drum mi se desfac prăpăstii,
Şi-n negură se-mbracă zarea,
Eu în genunchi spre tine caut:
Părinte,-orânduie-mi cărarea!
În pieptul zbuciumat de doruri
Eu simt ispitele cum sapă,
Cum vor să-mi tulbure izvorul
Din care sufletul s-adapă.
Din valul lumii lor mă smulge
Şi cu povaţa ta-nţeleaptă,
În veci spre cei rămaşi în urmă,
Tu, Doamne, văzul meu îndreaptă.
Dezleagă minţii mele taina
Şi legea farmecelor firii,
Sădeşte-n braţul meu de-a pururi
Tăria urii şi-a iubirii.
Dă-mi cântecul şi dă-mi lumina
Şi zvonul firii-ndrăgostite,
Dă-i raza soarelui de vară
Pleoapei mele ostenite.
Alungă patimile mele,
Pe veci strigarea lor o frânge,
Şi de durerea altor inimi
Învaţă-mă pe mine-a plânge.
Nu rostul meu, de-a pururi pradă
Ursitei maştere şi rele,
Ci jalea unei lumi, părinte,
Să plângă-n lacrimile mele.
Dă-mi tot amarul, toată truda
Atâtor doruri fără leacuri,
Dă-mi viforul în care urlă
Şi gem robiile de veacuri.
De mult gem umiliţii-n umbră,
Cu umeri gârbovi de povară...
Durerea lor înfricoşată
În inimă tu mi-o coboară.
Toata lumea doreste
-ce pacat e sa realizezi ca traiesti intr-o lume irationala. E numai rationalul care ne separa de celelalte animale si pe el il refuzam, il inecam, il ignoram. Devenim sclavii banilor si ai sistemului, ajungand simple marionete automatizate, trase de sfori ascunse si ne pierdem sufletele, visele, identitatea, rostul in lume...
Tot ce stim e sa ne trezim dimineata sa ne ducem la munca, de cele mai multe ori seaca si care serveste interesul altcuiva, ca pe urma sa venim acasa franti de oboseala, sa dam drumul la TV si sa ni se spuna ce ne mai lipseste, sau ce e rau si ce e bine (intr-un mod pe care numai calatorind il intelegi cu adevarat). Pe uram aruncam banii atat de munciti pe o casa sau o masina care ne inrobesc si mai mult, e un pretext atat de fals de ne justifica sclavia. Uitam ce inseamna a trai pt noi insine!
Adevarul este ca in societatea de azi am pierdut rationamentul diferentei dintre A AVEA NEVOIE de ceva si A DORI ceva! Avem nevoie de aer, de apa, de mancare si de adapost (as adauga si cultura la asta, dar nu e o nevoie absoluta si asta se capata). Atat! Iara dorinta din pacate nu cunoaste limite! Traim intr-o lume ahtiata dupa comfort si dupa posesii materiale, o lume grabita sa moara, o lume in care in loc sa ne eliberam prin tehnologie, ii devenim sclavi, o lume in care succesul sa masura in bani. Si din pacate o lume atat de nefericita... O lume care nu cunoaste limite va pluti in veci in deznadejde.
Micheal Moore regizorul, a fost cel care a pus intrebarea profetica presedintelui de la compania Nike (un miliardar) : cand este indeajuns? A fi milionar? A fi miliardar? A avea 2 miliarde? 3? Cand este suficient? Raspunsul a fost doar un raset gol si stingher... Adica niciodata!!!
Asta este realitatea pe care o traim si ne miram de ce suntem vesnic nemultumiti, vesnic nefericiti? Am asa o satisfactie aparte, chiar daca numai momentana, ca nu sunt sclavul societatii si ai mentalitatii implicite, ca am renuntat la tot ce m-ar face un om de succes! Dupa normele societatii sunt ultimul om din lume! Sunt somer, n-am casa, n-am masina, n-am adresa fixa, n-am telefon, televizor, dus, electricitate, caldura. N-am aproape nimic, decat pe mine insumi si cateodata si asta e prea mult, ca e greu de scapat de povara vietii anterioare.
Cum ma simt? Ca ultimul om liber si fericit de pe acest pamant (cu toate ca stiu ca mai sunt si multi altii ca mine). Va tine la infinit? Nu, sunt convins, dar cel putin am gustat din plin aceasta libertate, acum pot sa ma intorc in celula mea din societate si sa zambesc de dupa gratii cu satisfactia ca am trait in afara, chiar daca numai pentru un moment. Este o experienta pe care nimeni, niciodata nu mi-o va putea lua! Am invatat ce inseamna A VEDEA lucrurile rational, din afara, prin prisma MEA si nu a societatii. De atat aveam nevoie, restul sunt dorinte animalice!
Endarken me! Intuneca-ma...
Unlearn! Dezvata-te...
Uncomfort! Incomfortul...
Sufletul saracului e mai bogat decat...
-pe o autostrada nesfarsita se lasa inserarea! Dupa o zi de 130km mai am inca 130km peste munti pana la Tijuana si la oceanul Pacific. Muschii obositi cer indurare mintii neclintite. Arsita zilei se domoleste usor. Soarele rosiatic se coboara agale dupa un munte ce abia se discerne in aerul incins si poluat. Simt sarea incrustata pe fata, simt o broboana de sudoare cum aluneca de pe frunte, pe obraz, pe buze... Simt pe limba gustul sarat al inca unei zile traita din plin.
-pe marginea drumului si de o parte si de alta, gard de sarma ghimpata cat vezi cu ochii. Inserarea se adanceste. Vad in departare ceva ‘asezare’ (daca se poate numi asa) si un cimintir de masini. Intru in aceasta cocioaba intunecata si amarata si incep sa-i vorbesc proprietarului in spaniola mea de balta ca sunt obosit, ca se intuneca, ca sunt cu bicicleta, ca am un cort si in final intrebarea cheie : daca ar fi amabil sa ma lase sa pun cortul undeva in spate, in desert, in cimintirul de masini? Ma asculta cu luare aminte, parca sorbind fiecare cuvant in parte, dar nu spune nici un cuvant, fata implacabila nu schiteaza nici un gest. Timpul se scurge incet, privesc acel chip pierdut parca intr-un gand foarte intens. Trece peste un minut de tacere, un minut ce incearca a armoniza doua vieti complet diametral opuse. Dupa cam 2 minute isi intoarce privirea din ceruri inspre mine si-mi spune intr-o engleza ‘muy claro’ (fata de spaniola mea) sa-l urmez.
-intrarea in ‘curtea castelului’ este o poarta mareata dintr-o bucata de tabla si 2 bidoane imense de plastic pline de gunoaie, care magic se intredeschid atat cat sa pot intra cu bicicleta. Se indreapta incet spre o furgoneta din cimintirul de masini (ehem, adica castelul regal) deschide usa din spate si inauntru se intrevede patul regal : adica o suprafata plata, o patura prafuita si o perna. Mi-a depasit orice asteptare! Eu tot ce speram era o bucata de praf in desert si acest om simplu, fara sa zica mult, dupa ce a stat si cugetat o vreme indelungata, mi-a oferit tot ce putea sa-mi ofere mai bun.
-i-am multumit profund in timp ce cainii jigariti imi lingeau cu mare satisfactie sarea de pe picioare. M-am dus la asa numitul WC, o cosmelie precum un dulap ce statea sa cada, plin de muste si cu instalatia de tras apa nefunctionala. Usa era o bucata de placaj pe care trebuia s-o muti in caz ca vroiai cat de cat putina tihna.
-m-am dus si mi-am cumparat un suc din acel bar/magazin care parea ca la prima boare de vant se va prabusi si chiar m-am mirat sa vad ca are electricitate (vorba vine un bec atat de chior ca si lanterna mea l-ar face sa se-nroseasca de rusine). Proprietarul ma privea adanc dar fara sa zica mare lucru. Pe urma a iesit afara si matura praful (lunii) din fata ‘asezarii’ cu reflexul ritmic al unei indelungate obisnuinti. Intr-o masina gen rulota, inghesuita si fara motor o femeie robotea cu diverse treburi aproape in intuneric.
-in fata acestei ‘asezari’ am gasit un cazan mare cu apa in care dezbracat pana la brau mi-am spalat cat de cat sarea, sudoarea si praful de pe mine in timp ce masinile treceau in voie pe autostrada.
-traiam o satisfactie aparte. Parca sunt undeva la capatul pamantului. Nu-mi venea sa cred ca SUNT SINGUR IN MEXIC, intr-o lume atat de neinteleasa, intr-o lume atat de departe de realitatea pe care o traiam, intr-o lume a carei limbi nici macar n-o inteleg decat in franturi de conversatie si totusi, TOTUSI SUPRAVIETUIESC!
-afara masinile, autobuzele, TIR-urile trec necontenit la peste 120km/h iar acest loc parca ramane inghetat in alt timp, o lume la marginea nefiintei, o lume osciland intre a fi si nisipul care inghite totul din jur. Doua capre se plang in tarc. Vuietul autostrazii se ingana cu noaptea, iar eu imi scriu jurnalul in sufletul pustietatii din Mexic. Pentru cine nu are ochi sa priveasca, acest loc ar putea fi considerat drept ultimul loc din lume in care ti-ai cauta un adapost, dar pentru cel cu ochii lui Don Quixote, pentru cel ce stie sa priveasca in adancul lucrurilor, este locul cel mai primitor din lume. Pentru mine acesta este palatul pe care mi l-a oferit din tot sufletul un om sarac lipit pamantului dpdv material, dar mai bogat sufleteste decat multi multi altii care de multe ori n-au ezitat sa ma goneasca mai departe sau sa ridice din umeri neputinciosi cand le-am batut la usa.
Va salut din inima si sufletul Mexicului, de la marginea desertului unde spiritul uman inca straluceste pe cerul noptii precum un luceafar sfant!
Eu port in mine noaptea
Octavian Goga
‘Eu port în mine noaptea, şi-n bezna ei adâncă
Mi-e sufletul un vultur înlănţuit de-o stâncă;
Ar vrea adâncul bolţii cu zboru-i să-ntretaie,
Prin câmpuri de lumină, prin drumuri de văpaie,
Să-şi scalde ochii tulburi în râuri largi de stele...
Dar aspra ţintuire a lanţurilor grele
Cu praful sur al pietrei îi înfrăţeşte rostul...
Zadarnic vrea să-şi cate în ceruri adăpostul:
Cu glas nebun el urlă, şi blestemă, şi ţipă,
Şi sânge cald stropeşte trudita lui aripă,
Şi veşnic o să lupte, în patima-i păgână,
Cu bulgării de piatră, cu lumea de ţărână...’
Furtuna de idei
O lupta neinteleasa in necuprinsul firii mele : se naste...
Zimbind amar, mintea-mi ganditoare se ineaca in: negandire...
Si din adancuri curge : timpul nemarginirii
« Sunt cel din urma strop de vin »
Matur praful lunii singur intr'un far.
O preacurata raza a coborat din stele sa lumineze noaptea singuratatii mele
Pe-o buza arsa am iubit iubirea pura
Si c-o neinteleasa bucurie mi-am impletit mainile in jurul lumii...
« Sădeşte-n braţul meu de-a pururi
Tăria urii şi-a iubirii.
...
Şi de durerea altor inimi
Învaţă-mă pe mine-a plânge. »
In adevaratul Mexic
-azi am avut prilejul sa simt pulsul acestei tari. Am gasit in sfarsit un drum mai linisit care mi-a dat prilejul sa mai vad si in jur si nu numai reflectia din spate din oglinda retrovizoare. Am parcurs astfel cativa kilometri in tihna pe langa micile gospodarii ce se intindeau de-a lungul raului
Pe urma pe masura ce m-am apropiat de orasul Mexicali, traficul s-a intetit si se vedea un nor de praf, de gaze de esapament, de fum de la focuri. Am intrat in lumea torida si aglomeratia orasului, m-am pierdut prin tumultul de masini, de oameni, de tot felul de semne, de gunoaie, de hartoape. Contrastul acela puternic dintre cei ce se considera ‘avantajati’ cu masina si pretentii si cei abatuti, prafuiti, cu speranta in ochi ca si ei ii vor prinde din urma.
O lume aparte, haotica, ce traieste dupa alt ritm. Un ritm pe care nu l-am mai intalnit de mult in lumea capitalista, un ritm ce mi-a adus aminte de Cuba sau de Romania de odinioara. Un ritm pe care-mi doream sa-l retraiesc atat de mult. E atat de neinteles pentru un strain si totodata atat de plin de intelesuri.
Mi-a fost frica? Nicidecum. Era intimidant? Pentru oricare alt strain ascuns in cutia lui pe roti, un amarat telespectator, poate! Dar nu si pentru mine care ma cufundam in acest ‘deliciu’ al vietii tumultoase mexicane, incercand sa-l savurez la maxim, simtind sudoarea sarata de pe mine combinandu-se in mod lipicios cu praful si inspirand acei nori negri de esapament care pentru mine erau un parfum aparte ce nu poate fi inteles de nimeni ‘din afara’. Eu nu am privit aceste lucruri, ci le-am trait!
M-a degustat saracia, mizeria, suferinta? NICIDECUM! Aicea isi spune cuvantul cel mai mult diferenta dintre un turist infricosat si scarbit de privelistea aceasta ‘imputita’ si un calator care o vede cu alti ochi, o simte intr-un mod aparte si intelege din a lor lume ‘ce e rau si ce e bine’. Eu am privit adanc in sufletul lucrurilor si am vazut ‘frumosul’, nu superficial precum turistul care nu poate vedea mai departe de ‘urat’. Sincer sa va spun pentru mine era paradisul pe pamant, era viata pura : incepand de la cei ce-si dadeau muzica la maxim in masinilor lor sclipitoare, la cel ce-si bibilea harbul de masina de acum 30 de ani, la cel ce mergea descult pe bicicleta, pana la cel ce tanjea dupa ceva mai mult decat hainele zdrentuite de pe el. Cum sa nu apreciezi aceasta bogata experienta care in lumea capitalista este atat de ‘civilizat’ ascunsa si fara de care ea devine atat de seaca? Momentan, am vazut si trait intr-o lume completa, o lume care radiaza pe intreaga gama a spectrului.
Ma bucur enorm sa fi pasit in aceasta lume a III-a! Pentru mine este de trei ori mai interesanta, mai captivanta decat lumea capitalista. Pentru unii e periculoasa si infecta, iar pentru altii este sansa de a privi o realitate mondiala, nu lumea in care traim noi astia din lumea ‘intai’ cu tot comfortul si toate poftele care ne orbesc, ci lumea in care traiesc restul de peste 75% din aceasta planeta, lumea adevarata, nu cea prelucrata ca s-o digeram mai usor seara cand ne uitam la televizor! Am ‘iubit iubirea pura si-am trait trairea pura’!
Nimeni nu vrea sa fie cine este
- intr-o lume indepartata, la capatul existentei, traiesc oameni care se considera diferiti. Desi provin din acelasi singe, din aceiasi cultura, din aceiasi tarana, la numai o aruncatura de bat de granita cu Mexico, in Arizona, o familie de fosti mexicani au incetat sa mai fie mexicani. Ei nu mai au nimic in comun cu lumea din care au venit si de care eu trebuie sa ma feresc. ‘Sunt periculosi!’ Picaturi de frica se preling precum o dulce otrava in sangele impur cotropit de iluziile unei alte vieti! Amarnica inselaciune... Mi-aduce aminte si de romanii care inceteaza a mai fi romani pentru simplu fapt ca traiesc in America sau Canada. Ei nu inteleg ca nu inceteaza a fi romani, ci doar inceteaza A FI!
Mai am un sigur dor, sa scap cu viata de aicea
Mihai Eminescu
Mai am un singur dor
Mai am un singur dor:
În liniştea serii
Să mă lăsaţi să mor
La marginea mării;
...
Şi nime-n urma mea
Nu-mi plângă la creştet,
Doar toamna glas să dea
Frunzişului veşted.
...
Cum n-oi mai fi pribeag
De-atunci înainte,
M-or troieni cu drag
Aduceri aminte.
Luceferi, ce răsar
Din umbră de cetini,
Fiindu-mi prieteni,
O să-mi zâmbească iar.
Va geme de patemi
Al mării aspru cânt...
Ci eu voi fi pământ
În singurătate-mi.
Cu pistolul in ceafa pe drumul crucilor in Mexic!
-cum m-a intampinat Mexicul? Well, in afara micutului orasel Sonoyta care mi-a adus oarecum aminte de Cuba cu aerul incins, praful, cladirile derapanate si lumea in strada incercand sa-ti vanda tot felul de prostii, restul a fost totul desert. Fierbintele si nesfarsitul desert Sonora! Pot spune ca am simtit un fior de bucurie sa intru iarasi intr-o tara spaniola, bombardat peste tot cu pancarde, semne si lozinci in aceasta limba.
Din pacate acest fior de bucurie a fost rapid inlocuit cu unul de teama cand mi-am dat seama ca autostrada pe care voi avea de parcurs 200km era extrem de ingusta si plina de TIRuri si autobuze. Astfel m-am vazut nevoit sa intru pe vrute pe nevrute in sant daca mai vroiam sa raman in viata si nici asta nu era chiar usor. Deseori marginea carosabilului pavat se termina brusc cu o diferenta de nivel de peste o palma fata de santul plin de scaieti care-mi era singura oaza de protectie (pe alocuri era o diferenta de peste 30cm). Nici macar in santuri nu pot scapa uneori, nici macar in santuri!
Oare cati dintre voi stiti cu adevarat ce inseamna sa privesti moartea in ochi cu fiecare TIR sau autobuz ce trece la cativa centimetri de tine la peste 100km/h? Sa-ti simti sangele inghetandu-ti in vene, sa simti cum ti se taie rasuflarea, sa auzi acel huruit infernal al zecilor de roti ce vor sa te taie in bucati precum Horia, Closca si Crisan, sa simti acel val de aer care mai intai te impinge inspre sant, dar care pe urma te trage inspre rotile apocaliptice, sa stai cu privirea pironita in oglinda retrovizoare ore intregi de-a randul contemplandu-ti vulnerabiliatea si mortalitatea.
Nu este o experienta placuta sa te simti ca si cum mergi cu pistolul in ceafa si cu gloantele (TIRuri, camioane, autobuze, masini) ce zboara la viteza mortii suierandu-ti in urechi. Stai si te intrebi, oare care isi va nimeri in final tinta? Oare care dintre sutele de cruci de la marginea drumului, simbolul celor ce-au ramas in urma pt totdeauna, va fi a mea? Oare cati dintre voi va treziti dimineata si va ganditi ca azi s-ar putea sa fie ultima voastra zi pe pamant? Oare norocul, soarta va fi de partea mea la infinit? Ma indoiesc...
A-CROSS INFINITY = CRUCEA INFINITULUI
Dar surprinzator fata de alte ori cand injuram profuz si ma cuprindea o furie acerba, de data aceasta am ramas calm, enorm, enorm de calm : nu puteam schimba nimic si mai aveam sute de astfel de kilometri in fata. Oricum ar fi aceasta ultima zi, viata trebuie savurata pana la ultima picatura, pana la ultima respiratie, pana la ultima bataie de inima. La ce folos sa te agiti? Desertul Sonora le inghite pe toate intr-un final. Si eu voi fi nisip!
Cel mai usor e sa te resemnezi la faptul ca esti un nimic, un obstacol in calea tuturor, ca propria viata nu-ti apartine si ca singura ta scapare ramane in acel sant plin de gunoaie si de scaieti de la marginea drumului, care cateodata e inaccesibil. Intr-o lume vesnic grabita, ma simt precum o specie pe cale de disparitie. Cum sa nu devii superstitios, cum sa nu te rogi la ceruri, cum sa ramai acelasi care ai fost, cand mori cu fiecare clipa, cu fiecare glont, cu fiecare TIR?
Exagerez? Nu cred, dar sa va vad macar pentru o clipa in locul meu, o clipa doar, nu mii de secunde, sute de minute, zeci de ore ce pentru mine par cat ani! Anii nefiintei!
O padure de cactusi
-azi am trecut efectiv printr-o padure de cactusi. O multime! Erau din aceia inalti de vreo 4-5 ori cat mine pe putin, adevarate lumanari spinoase, contorsionate in tot felul de pozitii ‘yogice’ cu bratele spre cer sau care incotro. In plus mai erau si adevarati copaci spinosi, aratand oarecum ca un copac normal cu tulpina si multe ramuri dar fara nici o frunza si imbracati din cap pana-n picioare in spini; mai aveau si niste ciorchini de fructe/flori ce atarnau din ei. F. interesant, am fost prin paduri de pini, de mesteceni, de brazi, dar printr-o padure de cactusi chiar ca n-am mai trecut in viata mea. E ceva cu totul iesit din comun!
Pe o roata
-azi am avut prilejul sa intalnesc un alt personaj interesant. Ed the unicyclist! Adica Ed ciclistul pe o roata. Se facea ca intrasem intr-o alimentara sa-mi cumpar niste lapte cu ciocolata ca sa-mi potolesc setea dupa o dupa-amiaza fierbinte la peste 32gC in desertul din sudul Arizonei. Si am iesit afara pe o bancuta la umbra si lingeam incet la sticla mea de 2L de laptic (pe care am baut-o toata) cand a venit Ed sa ma intreb de unde vin si incotro ma indrept. Si asa am intrat in vorba si cand l-am intrebat daca e un camping prin zona mi-a oferit sa stau la casa lui, casa in mijlocul renovarii. Asa am luat cina impreuna in timp ce-mi povestea de calatoriile lui cu bicicleta si de vremea cand a fost ghid si mecanic la o companie ce se specializa in tururi de bicicleta. Partea socanta a fost cand mi-a spus ca a cunoscut 3 persoane care au murit lovite de masini, o trista amintire a cat de vulnerabili suntem ca specie!
-eh, alt aspect interesant care m-a frapat a fost aceasta pasiune a lui pt. uni-cycling (adica mersul pe o singura roata cu o sa pe ea). Mi-a spus ca a fost pe traseul de la Moab, care mie mi s-a parut extrem de dificil pe o bicicleta normala, daramite sa-ti mentii balansul pe o roata. Pe urma mi-a spus ca a participat si in curse de uni-cycling la vale si faptul care m-a dat gata e cand mi-a spus ca a facut-o si prin zapada. Deci va puteti inchipui un tip pe o roata coborand un munte pe zapada facand slalom intr-un concurs? Cel putin se vedea de la o posta ca este intr-o forma fizica fantastica si tin sa mentionez ca este si vegetarian.
-in plus mi-a mai povestit si de o noapte torida in sudul Utah cand din cauza caldurii s-au decis sa mearga noaptea cu bicicleta si drumul era plin de serpi cu clopotei care veneau sa se incalzeasca pe asfaltul inca fierbinte. Deci inchipuiti-va ce inseamna sa mergi cu bicicleta noaptea la lumina chioara a unei lanterne si sa nici nu poti sa te opresti macar, avand in vedere zgomotul amenintator al sarpelui cu clopotei.
Moralul povestii : ca nu stii niciodata ce fata Morgana iti iese in cale in desertul fierbinte din sudul Arizonei, dar va asigur ca n-am visat ce v-am povestit!
joi, noiembrie 23, 2006
Cu Nicu in Phoenix si renasterea
Cum sa nu apreciezi un om care-ti intinde o mana cand te ineci? Cand plutesti aproape sub suprafata dintre apa si aer? Cand simti ca ai avea nevoie de mai mult aer si plamanii ti se umplu cu apa?
Asta a facut pentru mine Nicu! Mi-a intins bratul salvator atunci cand dupa 2 luni de oboseala, frig si stors de orice picatura de energie a venit sa ma ia cu masina tocmai din varful infrigurat al Grand Canyon (la peste 400km distanta de Phoenix!!!- 800km dus-intors).
Eu si Kiki eram istoviti peste masura, lui Kiki dupa 12000km ii cedase roata pe spate de la toate gropile etc iar eu nici nu-mi mai simteam picioarele dupa un traseu de 30km.
Asa, parca intr-un mod magic, am fost transmutat din frig, din departare, din oboseala in caldura, in intimitatea, in relaxarea din Phoenix. Am avut timp sa-mi incalzesc corpul la soare la 30gC sau in jacuzzi, sa ma reculeg si sa reflect la tot ce am vazut si facut in America si pur si simplu sa stau cu picioarele pe "pereti". Nu cred ca am simtit niciodata pana acuma nevoia de odihna precum am simtit-o in Grand Canyon: eram uzat fizic, psihic, mental, sufleteste..., nu mai eram acelasi EU!
Iar Nicu a fost o gazda deosebita, desi abatut cu probleme la lucru, m-a facut sa ma simt ca un print, mi-a aratat diverse zone a orasului, am mers la baruri, am vizitat Scottsdale, Tempe, Sedona, Flagstaff. Si cum sa nu te simti minunat la caldura, printre cactusi si palmieri, intr-un oras f. ingrijit si mai ales cand parca stateam la un hotel de 5 stele cu piscina, jacuzzi, lac si palmieri. M-a uns pe suflet, mersi enorm Nicu, nu stiu daca voi putea sa te resplatesc vreodata pt. tot ce ai facut pentru mine.
Simt ca in Phoenix am renascut din rugul oboselii, ca in sfarsit in caldura de aicea lupta mea cu iarna a luat sfarsit:
Phoenix
Asta a facut pentru mine Nicu! Mi-a intins bratul salvator atunci cand dupa 2 luni de oboseala, frig si stors de orice picatura de energie a venit sa ma ia cu masina tocmai din varful infrigurat al Grand Canyon (la peste 400km distanta de Phoenix!!!- 800km dus-intors).
Eu si Kiki eram istoviti peste masura, lui Kiki dupa 12000km ii cedase roata pe spate de la toate gropile etc iar eu nici nu-mi mai simteam picioarele dupa un traseu de 30km.
Asa, parca intr-un mod magic, am fost transmutat din frig, din departare, din oboseala in caldura, in intimitatea, in relaxarea din Phoenix. Am avut timp sa-mi incalzesc corpul la soare la 30gC sau in jacuzzi, sa ma reculeg si sa reflect la tot ce am vazut si facut in America si pur si simplu sa stau cu picioarele pe "pereti". Nu cred ca am simtit niciodata pana acuma nevoia de odihna precum am simtit-o in Grand Canyon: eram uzat fizic, psihic, mental, sufleteste..., nu mai eram acelasi EU!
Iar Nicu a fost o gazda deosebita, desi abatut cu probleme la lucru, m-a facut sa ma simt ca un print, mi-a aratat diverse zone a orasului, am mers la baruri, am vizitat Scottsdale, Tempe, Sedona, Flagstaff. Si cum sa nu te simti minunat la caldura, printre cactusi si palmieri, intr-un oras f. ingrijit si mai ales cand parca stateam la un hotel de 5 stele cu piscina, jacuzzi, lac si palmieri. M-a uns pe suflet, mersi enorm Nicu, nu stiu daca voi putea sa te resplatesc vreodata pt. tot ce ai facut pentru mine.
Simt ca in Phoenix am renascut din rugul oboselii, ca in sfarsit in caldura de aicea lupta mea cu iarna a luat sfarsit:
Phoenix
Phoenix
" Fie să renască numai cel ce har
are de-a renaşte, curăţit prin jar,
din cenuşa-i proprie şi din propriu-i scrum,
astăzi ca şi mâine, pururi şi acum."
sâmbătă, noiembrie 18, 2006
32gC in desert spre Mexic
Mda, dragi tovarasi si "pretini", azi am parasit in sfarsit linistea din Phoenix (am sa va scriu cat de curand despre saptamana mea de vacanta cu Nicu unde m-am simtit ca la un hotel de 5 stele) si am plecat prin desert spre Mexic!
Whoo yeah! Sunt la numai 60km de aceasta tara enigmatica care deocamdata m-a intampinat cu o caldura deosebita: azi au fost cam 32gC si fara nici un pic de umezeala deci va inchipuiti, am "lins" vreo 3 sticle de apa si 2L de laptic dintr-o sorbitura. Eh, tot ma plangeam eu ca vreau caldura, am primit o caldura acuma de s-a incins sufletul in mine si-mi sfaraiau calcaiele atat mie cat si lui Kiki.
Ceea ce m-a impresionat cel mai mult au fost cactusii! Am trecut pe langa cactusi de zeci de ani vechime care sunt de cel putin 3 ori mai inalti ca mine, e exact Arizona care mi-o inchipuiam eu.
Acum pot sa ma mandresc ca am stat si la umbra unui cactus in paradis in apropierea oraselului "Usturoi" (adica Ajo pe spaniola) si maine trec prin oraselul "De ce?" (adica Why pe engleza, cred ca si ei se mira ce cauta acolo in inima acestui desert, dar mi-a zis cineva ca e atat de mic ca daca clipesc l-am pierdut :) dupa care am sa trec granita in Mexic.
De acolo nu va mai promit nimic ca nu stiu daca voi avea acces la Internet pt. o saptamana sau asa,
Va salut stimabili,
Mircea
miercuri, noiembrie 15, 2006
Si oarecum un sfarsit simbolic
Si astfel cu acest traseu simbolic se cam termina si calatoria mea in SUA. Grand Canyon era cam ultimul punct de pe lista pe care doream sa-l ating.
Acum simt nevoia de liniste, odihna si o pauza de la ciclism, ca sa ma pot reculege, reflecta la tot ce am vazut si trait, si a-mi reincarca bateriile pt. America de sud la inceputul lui decembrie.
De acum v-a trebui doar sa ajung cumva la San Francisco, dar mai intai inspre sud la un prieten Nicu in Phoenix si pe urma probabil spre San Diego.
Si finalul: am atins absolutul in Grand Canyon
"Absolutul este punctul indiferent al tuturor polurilor, dincolo de existenţă şi inexistenţă, dincolo de real şi ireal." Lucian Blaga
Dupa o anumita varsta
"După o anumită vârstă, toţi oamenii au impresia că au naufragiat, că şi-au ratat viaţa, că au trăit o viaţă idioată, absurdă - o viaţă care nu putea fi a lor, care nu putea fi decât viaţa altuia.. Pentru că avem o părere prea bună despre noi înşine şi nu putem crede că dacă am fi trăit întradevăr viaţa noastră, ea ar fi putut fi atât de idioată. " M. Eliade
Rondelul plecarei de A. Macedonski
Macedonski
Rondelul plecarei
Am să mă calatoresc-
Sunt furat ca de ispite,
S-o voiesc, să n-o voiesc,
Spre tinuturi negandite.
Vara este pe sfarsite.
Flori în suflet vestejesc.
Am să mă calatoresc.
Sunt furat ca de ispite.
Luminisuri stralucite
Viata mea o cuceresc.
Aripi tainice îmi cresc,
Aripi zilnic mai grabite.
Am să mă calatoresc.
luni, noiembrie 13, 2006
Din ceruri in adancul iadului si inapoi in rai
-azi a fost una dintre zilele cele mai lungi si dificile si nici macar n-am pus piciorul pe pedala bicicletei. Azi dupa ce am lalait-o cateva zile odihnindu-ma, m-am trezit la ora 5 :30AM, mi-am pregatit rucsacul si la ora 7 :10AM am coborat in abisul din Grand Canyon, am coborat in lumea cea de dincolo de negura, in iad...
-asta inseamna 16km de coborare de la 2150m la 750m in 3h, o pauza de pranz de 20min si urcat inapoi la 2100m, 14km in 4h. Deci in total un traseu de aproape 30km facut in 7h20min cu o diferenta de nivel de 2800m (1400sus 1400jos). A scos untul din mine, am mai alergat eu maratonul si asa, dar aicea era o coborare de-ti tremurau genuchii, iti suceai gleznele si-ti alunecau adidasii si ce sa mai zic de urcus care era crima si pedeapsa. Interminabil, toti sufereau, oftau, curgea apa dupa ei (erau destul de multi pe traseu, dar putini faceau tot). Dar cel putin pot sa ma mandresc ca sunt intr-o forma fizica mai buna decat am fost vreodata in viata asta, e fenomenal la ce nivel m-a adus calatoria asta, parca am ‘intinerit’ fizic cu cel putin 10ani.
Adevarul este ca acest traseu este de fapt un traseu de 2 zile si peste tot sunt semne sa te avertizeze sa nu devii o ‘statistica’ ca multi care au incercat sa-l faca intr-o zi au trebuit sa fie recuperati de salvamont (peste 250 de persoane anual), iar multi chiar n-au mai vazut lumina unei alte zi. Era chiar un afis dur cu o studenta la medicina in forma f. buna care alergase maratonul din Boston in sub 3ore si care si-a inchipuit ca nu e mare branza sa faca 30km intr-o zi, dar din pacate acolo in adancul canionului si-a dat sufletul din cauza caldurii si cantitatii insuficiente de apa/mancare (vara pot ajunge temperaturile si pana la 40gC la nivelul raului). Deci nu e de gluma, dar asta nu inseamna nici ca am facut pe eroul. Eroina acestei povesti este de fapt o femeie la 65 de ani, pe nume Mariela, care facea tot acest traseu ca si mine intr-o zi si mergea de ar fi intrecut pe multi de 20 sau 30 de ani. Am mers impreuna vreo 1/2 h si nu mai contenea cu povestile de cand calatorise ea prin Newfoundland, sau cand s-a dus waterskiing in nordul Ontario, sau pe drumetii de munte prin Rocky Mountains. Parea sa aiba energia unei persoane de 20 de ani, nu-mi venea sa cred ce repede urca si in ce forma fizica era. 30km si 2800m in diferenta de nivel, la 65 de ani, cand majoritatea persoanelor d-abia se tarasc cu cate un bat si se plang de tot felul de dureri. Bravo Mariela!
-si astfel pas cu pas prin praf rosu, prin praf alb, prin praf galben (e cu adevarat un paradis geologic in care poti vedea 12 straturi suprapuse de piatra de toate compozitiile si culorile de la 280 de milioane de ani la 1.7 bilioane de ani vechime si asta in numai 1400m, parca efectiv cobori in sufletul pamantului) am ajuns din strafundurile iadului de pe malul raului Colorado inapoi in lumea ingerilor pe Bright Angel Trail si am trecut obosit dar triumfator prin portile raiului.
Si asa inchei inca o zi in care simt ca am trait fiecare minut, cu fiecare pas, cu fiecare picatura de sudoare. O alta zi de neuitat!
duminică, noiembrie 12, 2006
O intalnire cu un alt suflet calator
-prima oara cand l-am intalnit pe Jocelyn statea cu ochii pierduti in zarile albastre parca in asteptarea unui moment ce tot intarzia sa apara in Bryce National Park. M-a intrigat de la bun inceput cat de calm si invulnerabil parea acolo complet singur pe marginea unei prapastii. Eu tocmai sfarseam un traseu dificil de vreo 15km cu zambetul pe buze si l-am rugat sa-mi faca o fotografie. Si mi-a facut nu una ci doua dintre cele mai reusite fotografii facute de un strain pana acuma, e uimitor cum toata lumea are aparate foto si cat de putini stiu sa le foloseasca, sa vada cu adevarat ceva prin lentila/sufletul aparatului. Nu vreau sa va spun de cate ori am fost de-a dreptul socat si cate poze am lepadat luate de alte persoane, ca de multe ori ma multumesc sa pun aparatul pe o stanca (chiar daca la un unghi nepotrivit si nu cu perspectiva cea mai buna) sa activez declansarea intarziata cu 10sec si sa ‘fug’ in poza. Si astfel mai apare si eroul vostru in cateva poze ca daca a-s lasa-o pe mana altora tot timpul ar fi jale.
-si revenind la poveste am intrat putin in vorba, mai ales cand am vazut ca era din Quebec (conducea un VW Westfalia vechi de vreo 20 de ani) si afland ca si el hoinareste prin America si Mexic pentru un an, i-am propus chiar sa treaca pe la mine pe la motel (era una din serile in care m-am cinstit si eu) sa faca un dus, sa stea la caldura etc. M-a refuzat politicos si mi-a spus ca el prefera sa doarma in masina in padure, oarecum ca mine dupa multe nopti cu cortul prin padure, ma simt ca un animal salbatic si nu-mi vine sa dau nasul cu ‘civilizatia’. Si asa ne-am despartit.
-ne-am intalnit iarasi in Zion la cateva zile dupa aceea in timp ce el fotografia zona ‘The Narrows’. Fotografiatul este una dintre pasiunile lui cele mai mari si are un echipament traznet dar, ce conteaza si mai mult, are si cunostintele necesare sa-l foloseasca precum putini altii. In plus are si rabdarea si puterea de a indura frigul fiecarui rasarit si apus de soare, momentele cele mai prielnice ale zilei pt. fotografiat.
-azi, nu mi-a venit sa cred cand ne-am intalnit iarasi in Grand Canyon. Cum sa nu te intrige o persoana care calatoreste cu masina la fel de incet ca un biciclist? Am ajuns sa ne cunoastem mult mai bine la aceasta a treia intalnire si am aflat mult mai multe amanunte despre el. In primul rand mi-a marturisit f. deschis ca el ‘a iesit la pensie’ acum 4 ani (desi are numai vreo treizeci si ceva de ani) si ‘ca cu’ banii economisiti ca inginer in telecomunicatii a calatorit prin toate colturile lumii si continua sa o faca in momentul de fata intr-un mod f. frugal. Nu e bogat dar el si prietena lui cu $15000 au calatorit un an si jumatate prin lume ceea ce e de admirat cand salariul mediu anual al unei persoane pe aicea e cam $25000 (si astia sunt consideratii muritorii de foame) si sunt altii care arunca cateva mii de dolari numai pe o saptamana in Caraibe. Era captivant sa stai sa-l asculti povestind de tot felul de tari exotice de pe te toate continentele. Simteam ca parca ne cunoastem de o viata, aveam atat de multe lucruri in comun, vedeam lumea cu aceiasi ochi, conversatia curgea precum raul Colorado la vale spre golful Californiei fara ca nimic sa-i stea in cale.
-am facut o pasta traznet si amandoi fata in fata in intuneric si in frig in microbuzul lui, ne ‘incalzeam’ cu conversatie despre viata, despre visuri, despre non-comformitatea drumului pe care am apucat-o. Parca ne oglindeam unul in celalat. Si el la inceput n-a fost inteles de cei din jur, nimeni nu pricepea cum poti sa renunti la o slujba banoasa si un stil de viata luxos si sa devii un vagabond nespalat, infrigurat si somer pe drumurile tainice ale lumii. Dar asta e viata! Ispita drumului. Pentru unii drumul este absolutul, drumul este scaparea din inuman, drumul ajunge esenta vietii. Drumul devine viata! Si tineti cont ca am spus ‘drumul’ nu destinatia! E o mare diferenta, un calator adevarat nu are o destinatie fixa, nu are un orar, nu traieste in timpul profan al societatii moderne. Un calator adevarat traieste in timpul lui, un timp care se incetineste considerabil, chiar daca nu-i o viata usoara, nu se compara cu o vacanta, slujba de calator are niste satisfactii aparte. Si sincer sa fiu si eu am inceput sa simt asta, chiar daca in curand fac 6 luni de cand am plecat in aceasta calatorie, nu exagerez cand va spun ca mi se par precum 6 ani! N-am simtit niciodata in viata mea, precum acum, ca timpul merge mai incet, ca am trait fiecare zi pana la ultima picatura, ca am savurat fiecare experienta. E de-a dreptul socant sa simti ca poti trai oarecum in afara timpului care-i inghite pe toti ceilalti chiar daca gonesc cu peste 120km/h toti isi pierd timpul.
Totusi este trist in lume!
Moralul povestii : ca nu sunt singur pe lume! Mai sunt si altii care gandesc, vad, dar mai ales traiesc lucrurile ca si mine. Si cum spunea Jocelyn, e cateodata atat de trist sa te intorci inapoi acasa sa le arati tuturor prietenilor si familiei pozele pe care numai tu stii cu adevarat sa le privesti, poze care numai tie iti vorbesc in mii si mii de cuvinte, pe care numai tu le poti talmaci, sa incerci sa le explici ce ai trait (ceva inexplicabil) in timp ce ei se plang de ce repede zboara timpul, ce mult costa totul si ce seaca e slujba lor sau in cel mai fericit caz de ce au facut in vacanta lor de 2 saptamani. De aceea si spunea ca dupa 2 saptamani acasa are iar chef de duca, drumul este viata unora, adevaratul suflet de nomad nu poate fi inchis in cusca societatii si conformitatii. Live free or die!
sâmbătă, noiembrie 11, 2006
vineri, noiembrie 10, 2006
Grand Canyon: ultimele impresii
- l-am vazut dinspre nord, l-am vazut dinspre sud, l-am vazut de sus, l-am vazut de jos. M-a impresionat din toate aceste puncte de vedere, dar totusi nu mi-a depasit asteptarile. Am fost putin dezamagit de fumul ce umplea acest canion, fum de la padurile ce ard prin apropiere (se pare ca majoritatea sunt controlate si chiar pornite de catre Fire Service ca sa mai scape de lemnele uscate etc. replicand un proces natural), dar mai ales de norii maro de polutie ce plutesc amenintator peste toata aceasta zona, nori ce provin de la centralele pe carbune, orasele din imprejurimi si miile de masini. Totul parea putin intr-o ceata, detaliu disparea, cerul maroniu...
Dar adevarul e ca ma si asteptam la enorm de la acest loc, pe cand de la celelalte parcuri nu ma asteptam la nimic. Si totusi nu ma intelegeti gresit, ca nu e ca si cum n-am fost impresionat, dar a necesitat mai mult timp si rabdare decat ma asteptam.In plus oboseala aceasta acumulata de aproape 2 luni de goana prin America si-a spus cuvantul. Ma simt efectiv sleit de puteri, am nevoie sa-mi reincarc bateriile ca sa pot continua ca mai inainte.
In plus pe partea sudica era o mare de oameni peste tot, care de care sa se inghesuie, sa dea din coate, sa fotografieze si sa filmeze tot daca ar fi posibil. Cateodata intelegi ce vor sa spuna filozofii cand iti spun ca a vedea nu e acelasi lucru cu a te uita sau si mai rau captura o imagine pe pelicula.
Am vazut Grand Canyon? DA, pot spune ca dupa cel putin vreo 4 zile in acest parc si in special dupa ziua de ieri in care am stat pe o muchie de stanca la marginea canionului, intr-o liniste deplina, fara alti turisti, ore in sir, l-am vazut si l-am intes. Am vazut raul Colorado cum aluneca alene la vale printre peretii de stanca la 1000m sub picioarele mele, am vazut cum timpul lungeste umbrele ce se reflecta in jocuri magice pe acesti pereti, am vazut cum se umple valea cu fum albastrui, am vazut stelele si luna rasarind. Este uimitor cat de mult poti sa vezi si sa intelegi cand nu iti propui altceva decat sa stai pe muchia unei prapastii si sa absorbi totul. Nu simteam nevoia sa merg pe nici un traseu, nu ma interesa sa mai fug nicaieri cu bicicleta, tot ce vroiam era linistea si privelistea aceasta neasamuita in care sa ma pierd. Si toate acestea erau exact la picioarele mele!
Si astfel am atins si ultimul meu punct de pe lista din SUA. De acum nu-mi ramane decat sa ma odihnesc putin undeva la caldurica, sa ma indrept incet spre San Diego si in final sa ajung cumva la San Francisco odihnit si gata de a ataca America de Sud impreuna cu Mirela la inceputul lui decembrie.
joi, noiembrie 09, 2006
Sunt cel din urma strop de vin
Minulescu :
Nu sunt ce par a fi
Nu sunt ce par a fi -
Nu sunt
Nimic din ce-aş fi vrut să fiu!...
Dar fiindcă m-am născut fără să ştiu,
Sau prea curând,
Sau poate prea târziu...
M-am resemnat, ca orice bun creştin,
Şi n-am rămas decât... Cel care sunt!...
Sunt cel din urmă strop de vin
Din rustica ulcică de pământ
De vorba cu mine insumi
Minulescu
De vorbă cu mine însumi
Vorbesc cu mine însumi, cum aş vorbi c-un frate
Întors rănit din lupta cu zilele de ieri,
Şi parcă tot nu-mi vine să cred că n-am dreptate -
Că El şi Eu nu suntem decât acelaşi frate,
Şi-aceeaşi rană-i doare pe ambii scutieri.
Un tablou de nisip
-azi am vazut pentru prima oara o pictura din nisip. A fost ceva absolut inedit! Nu-mi venea sa cred ca cineva poate avea rabdarea infinita de a ‘picta’ cu diverse nuante de nisip un intreg tablou (cel putin vreo 5-6 culori diferite). Artistul indian Hopi, cu o indemanare deosebita, apuca intre degete cate 2-3 graunte de nisip carora le insufla viata, de puteai jura ca este o pictura adevarata. Parca eram in romanul ‘Gog’ a lui Giovanni Papini in care artistii sculptau in fum : ceva atat de efemer, atat de fin, atat de delicat. Si cand stai sa te gandesti cate astfel de asemenea picturi n-or fi existat in lumea acestor indieni aborigeni, o arta a absolutului care se manifesta doar intr-o clipa si pe urma cu prima boare de vant disparea in lumea haotica din care s-a nascut. Atat de transient si transcendent in acelasi timp. Regret ca nu pot sa va arat o fotografie, dar pictura era inchisa ermetic sub un geam de sticla prin care n-am reusit s-o fotografiez, dar reprezenta ceva figuri simbolice din mitologia nativa indiana.
Sunt Domnul celor veşnic plutitoare-n infinit
ION MINULESCU
Alea jacta est
Am plecat...
Necunoscutul mi-a zis: "Vino, te aştept".
Am plecat în explorarea unor semne de-ntrebare
Şi-am păşit cu majestatea ultimului înţelept
Pragul vechilor legende
Mâzgălite la-ntâmplare
Pe un colţ de pergament!...
Paznicii nemărginirii mi-au deschis negrele porţi,
Şi-astăzi rătăcesc în golul dintre soare şi pământ...
Şi ce-ncet mă duce vântul –...
Da...
Sunt Domnul celor veşnic plutitoare-n infinit -
Celor ce plutesc pe mare,
Celor ce plutesc pe vânt,
Celor ce plutesc în versuri,
În coloare
Şi în cânt.
Celor ce plutesc de-a pururi după cum le-a fost ursit...
Da...
Sunt Domnul celor veşnic plutitoare-n infinit.
Ce urma lasa soimii-n zbor?
Moartea lui Fulger de Cosbuc
"Ce urmă lasă şoimii-n zbor?
Ce urmă, peştii-n apa lor?
Să fii cât munţii de voinic,
Ori cât un pumn să fii de mic,
Cărarea mea şi-a tuturor
E tot nimic!
Că tot ce eşti şi tot ce poţi,
Părere-i tot dacă socoţi -
De mori târziu ori mori curând,
De mori sătul, ori mori flămând,
Totuna e! Şi rând pe rând
Ne ducem toţi!"
Un tablou nocturn
-ce straniu pare sa-ti instalezi cortul intr-o padure arsa de pini Ponderosa, parca intr-un cimintir al naturii la 2600m. Efectiv cortul sta in funingine, iar in jur copacii sunt toti innegriti, parjoliti, schelete. In aerul rece al noptii, o luna plina aprinde aceste negre lumanari ale naturii. E un tablou irreal, putin lugubru, inghetat in aerul frigid al noptii. Si din aceasta cenusa a mortii, precum pasarea Phoenix, iese viata: se intrevad noi vlastare de tineri ‘aspens’. Ciclul vietii si al mortii continua neintrerupt...
Pe marginea nemarginirii
GRAND CANYON
-azi mi-am indeplinit alt vis : am stat pe marginea la Grand Canyon of the
-din pacate nu am mai avut nici o lecuta de energie in mine si dupa ce am absorbit aceasta priveliste m-am retras intr-un camping linistit si pustiu ca sa ma reculeg, sa ma relaxez dupa o goana non-stop de 10 zile prin munti si prin frig. Intentionam sa cobor in adancurile pamantului pe acest traseu, dar efectiv am dat tot ce am putut da din mine, nu mai ramasese nimic de dat. Oboseala si-a spus cuvantul.
Poate maine!
Who shot the sheriff?
-nimeni, dar asa se face ca urcam eu temeinic un deal furios pe caldura (mda eram inca pe la 1000m din Hurricane) si ma cam sacaia si traficul ca nu prea aveam margine de carosabil si treceau si ceva TIRuri mari. Si precum spuneam pedalam eu de zor cand vad o camioneta tragand pe dreapta dar oarecum ciudat venind din directia opusa. O tot vad facand manevre de intoarcere, in timp ce eu asudam de zor si cand ajung in dreptul ei un tip la a doua varsta ma intreaba daca nu cumva vreau un ‘lift’ (adica o mana de ajutor). Primul instict a fost sa zic nu si sa intreb cat mai e pana sus in varf pe platou. La care el mi-a raspuns ca drumul se ingusteaza si mai mult si mai sunt cateva mile de urcat. Zic ei drace! Nu-mi iese mie o ocazia ca asta tot timpul, hai sa profit de ea, si zis si facut scoate desagile de pe Kiki si urca in camioneta.
Aicea aveam sa aflu ca tipul respectiv, Woody (not the Woodpecker), era fostul serif din zona si ca avea un ranch pe la vreo 20km in sus pe drum (si cand m-a vazut luptandu-ma cu dealul si traficul s-a intors din drum sa-mi ofere o mana de ajutor).
Si asa se face ca am calatorit impreuna vreo 20km schimband tot felul de povesti si basme. Imi spunea ca pe vremea cand a devenit el serif i-au dat doar un ‘badge’ si un pistol si i-au spus sa aiba grija de o zona de cateva sute de km patrati. Atata tot, dar se vede ca omul avea suflet bun ca spunea ca pe vremea lui politistii erau acolo ca sa-i protejeze si ajute pe oameni (‘Serve and Protect!’) nu ca sa dea amenzi stupide de depasirea vitezei. Eh, alte vremuri...
Pe urma imi spunea cum a iesit la pensie si s-a dus intr-o calatorie in Quebec, Canada. Oh well, un serif care toata viata a purtat pistol la brau sau sub umar, s-a trezit dintr-o data ‘gol pusca’ (sau e ‘gol-pistol’? :) fara arma in toc. Zicea ca parca avea nevoie macar de un telefon mobil ceva la centura, ca altfel se simtea complet in nesiguranta. Chiar imi sugera si mie daca sa am o arma la mine. I-am raspuns ca arma mea e aparatul foto. Asta e obisnuinta ce sa-i faci.
In final mi-a spus ca atunci cand am sa trec prin Colorado City am sa trec printr-o comunitate mare de Mormons care parea ca-l nelinisteste oarecum si aveam sa aflu de ce. Se pare ca aceasta comunitate de Fundamentalist Mormons (oarecum o secta aparte) sunt poligamisti si au fiecare cel putin 3 neveste, dar chiar si 6-7. Problema e ca legea interzice acest fapt si atunci omul este ‘oficial’ casatorit cu o singura femeie si ‘neoficial’ mai are 3-4 ‘consoarte spirituale’. Aveam sa aud ulterior ca multe dintre fete sunt traficate de la un grup la altul drept sotii, la frageda varsta de numai 14ani. Si asa imi spunea Woody ca toate casele din Colorado City sunt de fapt cat un hotel ca au familii de peste 15-20 de persoane cu copii, bunici, neveste etc. etc. In plus se pare ca oamenii prospera in afaceri destul de bine, avand in vedere ca plozii sunt pusi la munca de la cea mai frageda varsta posibila, pt. ca legea nu lasa minorii sa munceasca sub 16 ani decat daca in cadrul familiei. Asa ca la munca copilasi! Tare interesanta aceasta comunitate de Mormons care chiar daca religia lor le-a interzis poligamia s-au separat si au continuat aceasta practica si se pare ca toate aceste consoarte spirituale traiesc pe somaj, adica primesc ajutor de la guvern ca fiind mame singure.
In plus totusi, aceasta comunitate f. religioasa este de admirat pretutindeni prin aceasta zona pt. darzenia, tenacitatea si fervoarea cu care au reusit sa traiasca in aceste locuri (inca de la 1800) izolate, desertice, salbatice, pline de intemperii, locuri in care nici un alt ‘alb’ n-a reusit s-o faca. Se pare ca intentia lor era sa-si formeze tara lor unica Deseret care ar fi fost in aceasta zona din sudul Americii, nordul Mexicului, dar dupa razboiul dintre SUA si Mexico cand SUA a anexat Arizona, New Mexico etc. n-au reusit sa-si mai formeze tara lor, dar prezenta lor prin aceasta zona este f. raspandita. Majoritatea sunt membrii ai bisericii Jesus Christ of Latter Day Saints, biserica care dealtfel mi-a oferit si mie o noapte de adapost la iarba verde in seara de Halloween in Henrieville (am vorbit cu pastorul si m-a lasat sa-mi pun cortul pe iarba in spatele bisericii).
Si inca un fapt cu umor si putin ciudat este faptul ca atuncea cand Mormonii au intrat peste teritoriile indienilor, nu i-au exterminat direct precum restul americanilor, ci i-au considerat membrii religiosi crestini, care din cauza faptului ca au fost indelung separati de civilizatie, au uitat si si-au pierdut notiunile crestinismului. Si asa se faca ca au tot incercat de zor sa-i ‘trezeasca’ inapoi la viata crestina pe acesti saramani salbatici indieni, dupa ce bineinteles ca le-au ocupat teritoriile si i-au facut sa flamanzeasca (au introdus mii si mii de vaci care au ras in cativa ani toata iarba si fauna din aceasta zona, care acum a devenit pur si simplu un desert cat vezi cu ochii numai de ‘sagebrush’ un fel de arbust spinos), au monopolizat toate sursele de apa si le-au mai transmis si cateva boli molipsitoare care au decimat populatia bastinasa de la cateva mii la vreo 200 in numai vreo 50 de ani. Si asa se face ca chiar si atuncea cand vrei sa faci bine, tot rau se termina.
E si asa v-am spus si povestea fostului serif din Hurricane! Noapte buna copii.
A muri si a trai de Pablo Neruda (mersi Florin)
Moare cate putin cine se transforma in sclavul obisnuintei, urmand in
fiecare zi aceleasi traiectorii; cine nu-si schimba existenta; cine nu
risca sa construiasca ceva nou; cine nu vorbeste cu oamenii pe care nu-i
cunoaste.
Moare cate putin cine-si face din televiziune un guru. Moare cate putin
cine evita pasiunea, cine prefera negrul pe alb si punctele pe "i" in
locul unui vartej de emotii, acele emotii care invata ochii sa
staluceasca, oftatul sa surada si care elibereaza sentimentele inimii.
Moare cate putin cine nu pleaca atunci cand este nefericit in lucrul
sau; cine nu risca certul pentru incert pentru a-si indeplini un vis;
cine nu-si permite macar o data in viata sa nu asculte sfaturile
"responsabile". Moare cate putin cine nu calatoreste; cine nu citeste;
cine nu asculta muzica; cine nu cauta harul din el insusi.
Moare cate putin cine-si distruge dragostea; cine nu se lasa ajutat
Moare cate putin cine-si petrece zilele plangandu-si de mila si
detestand ploaia care nu mai inceteaza. Moare cate putin cine
abandoneaza un proiect inainte de a-l fi inceput; cine nu intreaba de
frica sa nu se faca de ras si cine nu raspunde chiar daca cunoaste
intrebarea. Evitam moartea cate putin, amintindu-ne intotdeauna ca "a fi
viu" cere un effort mult mai mare decat simplul fapt de a respira. Doar
rabdarea cuminte ne va face sa cucerim o fericire splendida. Totul
depinde de cum o traim...
Daca va fi sa te infierbanti, infierbanta-te la soare Daca va fi sa
inseli, inseala-ti stomacul. Daca va fi sa plangi, plangi de bucurie.
Daca va fi sa minti, minte in privinta varstei tale. Daca va fi sa furi,
fura o sarutare. Daca va fi sa pierzi, pierde-ti frica. Daca va fi sa
simti foame, simte foame de iubire. Daca va fi sa doresti sa fii
fericit, doreste-ti in fiecare zi...
fiecare zi aceleasi traiectorii; cine nu-si schimba existenta; cine nu
risca sa construiasca ceva nou; cine nu vorbeste cu oamenii pe care nu-i
cunoaste.
Moare cate putin cine-si face din televiziune un guru. Moare cate putin
cine evita pasiunea, cine prefera negrul pe alb si punctele pe "i" in
locul unui vartej de emotii, acele emotii care invata ochii sa
staluceasca, oftatul sa surada si care elibereaza sentimentele inimii.
Moare cate putin cine nu pleaca atunci cand este nefericit in lucrul
sau; cine nu risca certul pentru incert pentru a-si indeplini un vis;
cine nu-si permite macar o data in viata sa nu asculte sfaturile
"responsabile". Moare cate putin cine nu calatoreste; cine nu citeste;
cine nu asculta muzica; cine nu cauta harul din el insusi.
Moare cate putin cine-si distruge dragostea; cine nu se lasa ajutat
Moare cate putin cine-si petrece zilele plangandu-si de mila si
detestand ploaia care nu mai inceteaza. Moare cate putin cine
abandoneaza un proiect inainte de a-l fi inceput; cine nu intreaba de
frica sa nu se faca de ras si cine nu raspunde chiar daca cunoaste
intrebarea. Evitam moartea cate putin, amintindu-ne intotdeauna ca "a fi
viu" cere un effort mult mai mare decat simplul fapt de a respira. Doar
rabdarea cuminte ne va face sa cucerim o fericire splendida. Totul
depinde de cum o traim...
Daca va fi sa te infierbanti, infierbanta-te la soare Daca va fi sa
inseli, inseala-ti stomacul. Daca va fi sa plangi, plangi de bucurie.
Daca va fi sa minti, minte in privinta varstei tale. Daca va fi sa furi,
fura o sarutare. Daca va fi sa pierzi, pierde-ti frica. Daca va fi sa
simti foame, simte foame de iubire. Daca va fi sa doresti sa fii
fericit, doreste-ti in fiecare zi...
duminică, noiembrie 05, 2006
Zion National Park
- inchipuiti-va ce inseamna sa mergi pe fundul unui canion (defileu) de aproape 1000m inaltime, care te ‘strange’ in brate! Te strange pentru ca devine din ce in ce mai ingust, pana ajunge la numai 7-10m in latime, dar inca la sute de metri in inaltime. E ametitor! Simti ca dispari, parca esti un pitic in lumea gigantilor de stanca rosiatica.
Aicea am avut ocazia sa fac cativa pasi pe unul dintre cele mai unice trasee : prin inima canionului Zion prin albia raului Virgin. Intregul traseu urmeaza cursul acestui rau prin canion. Astfel am intrat in apa rece si involburata a raului (nu mai adanca de genuchi pe unde am fost eu, dar in poze vezi persoane in apa pana la piept), unde parca dintr-o data s-a facut mai intuneric (se pare ca lumina soarelui nu atinge niciodata fundul, datorita peretilor inalti si ingusti ai canionului). Din pacate chiar daca mi-as fi dorit mult sa continui, picioarele mele inghetate erau de alta parere, asa ca m-am intors, dar cu zambetul pe buze ca am patruns mai departe, ca am facut si cativa pasi pe acest traseu aparte, ca am mers putin si pe acolo unde doar putini se incumeta (tot restul de oameni se opreau unde se termina pavajul; da stiu ca poate nu va vine sa credeti dar multe trasee prin parcuri pe aicea sunt pavate).
- in sfarsit Zion N. P. a fost impresionant prin maretia peretilor de stanca, totul parea la o alta scara, parca pentru giganti. Totodata la o altitudine mult mai mica (1300m) simteam ca ninge peste mine cu frunzele multicolore ale toamnei. O simfonie de culoare de la rosu intens la galbenul auriu acoperea drumul ca un covor fin tesut de natura. Aicea am simtit ca am coborat in sfarsit din ceruri dintre astrii, pe pamant in lumea muritorilor. N-am sa uit alaiul frunzelor ce mor, ce ma urmareau intr-un dans multicolor pe un drum ingust ce serpuia prin inima unui canion imens, pe malul raului Virgin. O imagine care-ti ramane intiparita in minte si inima pentru totdeauna.
Ramai cu bine!
sâmbătă, noiembrie 04, 2006
In lumea soarelui
Va salut din Hurricane, Utah din lumea insorita unde pt. prima oara dupa mai bine de o luna de zile (cred ca din Idaho), am coborat din ceruri de la peste 2000m la 1000m. E parca o alta viata aicea: sa-ti scufunzi ochii in verdeata, sa te "ninga" cu frunze vestede tomnatice, sa poti sta in tricou ziua, sa nu mai tremuri noaptea. Sublim, sublim!
Din pacate acum iara ma voi cocota, sper ca pt. ultima oara in America, la 2000m mergand spre Grand Canyon, Arizona ca de acolo voi cobori si o voi apuca incetisor spre insoritul ocean Pacific spre San Diego.
Iara de acolo tin sa va spun ca biletele de avion pt. Cuzco, Peru au fost cumparate si avem zbor la 4 decembrie din San Francisco (o sa ajung eu cumva de la San Diego la San Francisco dar nu pe bicicleta).
Numai bine,
Mircea
joi, noiembrie 02, 2006
Bryce Canyon o idee + comment
-un loc extra-terestru undeva deasupra pamantului si dedesubtul Universului. Parca esti undeva pe Marte, totul e atat de ireal, doar cerul albastru iti aminteste oarecum ca mai esti pe acest pamant.
-sute si sute de turnulete, precum minarete gingas sculptate se ridica care mai de care strapungand cerurile. In plus toate au nuante diferite de la albul pur al calcarului la gama rosului oxizilor de fier, la violetul violent al manganului.
-daca pana acuma ma aflam in intunericul deserturile epocii medievale, parca am pasit dintr-o data peste pragul renasterii. Atata culoare, atata detaliu, e ceva inimaginabil. Arta naturii se aut0-depaseste: am parasit zidurile imense neclintite de stanca rosie din Colorado Nat. Mon, am trecut peste podurile naturale din Arches, am admirat livezile tomnatice din Capitol Reef si am ajuns la turnurile sculptate din Bryce Canyon. Toate atat de diferite si atat de deosebite. Ramai perplex. Un simbolic turn Babel al diversitatii.
Pacat ca nu pot spune mai mult, dar sincer nu am cuvinte...
Vantul
-ce inseamna vantul? Mai bine zis ce inseamna vantul pentru un biciclist? E un deliciu cand te impinge din spate si o placere cand adie incet si racoros vara pe caldura.
-dar cum e atunci cand urci un munte la peste 2000m si te lupti ore intregi cu un vant frontal; cand iti sufla in piept de parca ar vrea sa te doboare, ore intregi de-a randul; cand il simti rece, nemilos, de nestavilit?
-cat de puternic te simti psihologic? Cand vezi ca tot efortul tau este aproape in zadar. Cand te simti precum miticul Sisif purtandu-si piatra in spinare pana in varful muntelui, numai sa o vada rostogolindu-se iarasi la vale. Lupta cu zadarnicia e lupta psihologica cea mai crunta, cea mai crancena...
-acestea sunt momentele in care vezi un adult (mai fara de experienta mea) plangand precum un copil dupa ce a aruncat bicicleta in santul de la marginea drumului. Il vezi smulgandu-si parul din cap de neputinta, ii vezi pumnii stransi lovind insetati pamantul, il vezi urland la ceruri de durere. Da stiu ca nu ma credeti, dar fiecare om are o anumita limita, dar impins peste ea se prabuseste in abisul disperarii. Devii neom!
-ce va pot spune despre mine in situatia asta? Ca din fericire nu mi-am luat campii, dar asta numai datorita faptului ca am acumulat o experienta destul de vasta din gama suferintei in aceasta calatorie. Tot ce am facut, am ridicat privirile si palmele spre cer intr-un gest de sfidare si am urlat din adancul fiintei : ‘Ce vrei de la mine? Sa ma omori, sa ma vezi plangand, sa-mi infrangi spiritul? NU, NU MA VOI DA BATUT. Orice ar fi!’ Dar stiti cum e vorba : ‘vorbesti in vant’ si vantul sufla in continuare, dar inauntrul meu arde o flacara ce nu poate fi stinsa. Chiar daca va trebui sa imping bicicleta, nu ma voi da batut!
Povestea cuplului asiatic
-intalnire de gradul III pe varful acestui munte la cam 2300m. Se pare ca altitudinea are efecte ciudate asupra oamenilor. Tocmai “trageam” si eu pozele de rigoare dupa ce de cateva ore bune suferisem ca un caine intr-un vant frontal de-ti venea sa-ti iei campii cand aud acest cuplu asiatic exclamand : ‘Nu se poate, asta e o bicicleta? Nu are motor?’ La care eu foarte calm si cu zambetul pe buze le-am spus ca intr-adevar e o bicicleta si-mi venea sa adaug ca motorul sunt eu, chiar in fata lor in carne si oase (mai mult oase, dupa parerea lor). ‘Nu se poate asa ceva! Ai urcat muntii astia pe chestia aia?’ (si le vedeam ochii inspectand cu neincredere bicicleta, parca cautand un motor misterios). Da si nu numai muntii acestia dar si multi altii avand in vedere ca am venit tocmai din Toronto, Canada pe bicicleta asta. La faza asta au ramas pe spate : ‘Din Toronto, CANADA? Pe chestia asta? Sigur nu are motor?’ Imediat din poseta iese aparatul foto si astfel eu si Kiki am devenit celebritati instantanee.
N-am sa uit reactia acestei tipe, parca efectiv descoperise un dinozaur inca in viata, nici macar nu putea sa-si articuleze cuvintele de emotie si de neincredere: parca intrase in soc, de fiecare data cand deschidea gura ma intreba unde e motorul? Si mai tipa si cu gura pana la urechi la sotul ei (care saracul era cam tare de urechi, ca purta un aparat auditiv) si nici el nu stia ce sa mai spuna. Intrebare de baraj : ‘Nu se poate asa ceva. Imposibil. Si unde o sa dormi diseara?’ Nu stiu, pe undeva pe marginea drumului, in cort, in boscheti, in frig. Chiar si dupa ce ne-am luat ramas bun, parca le simteam privirile pline de neincredere cum ma urmaresc din masina, doar-doar m-or vedea cum pornesc motorul. I-am lasat efectiv cu gura cascata, am incalecat pe Kiki, am pus pistoanele in actiune (adica picioarele mele de fier) si am pornit ca nebunul la vale pe partea cealalta a muntelui (am tras-o doar pe dreapta cand i-am vazut in oglinda retrovizoare, ca mi-era frica ca atat de socati cum sunt, sa nu dea naiba peste mine).
Pe piscurile vietii
- azi am atins cea mai inalta altitudine din aceasta calatorie cat si din viata mea. Am urcat in ceruri pana la 2926m (pornit acum 2 zile de la 1100m si azi dimineata de la 1700m). Nu se poate pune in cuvinte acesta experienta, trebuie traita! Numai eu stiu prin ce am trecut. Acolo in creierii muntilor am inspirat cu pofta aerul curat si rece si mi-am rostogolit privirile insetate spre orizonturi ce se intindeau sute de km. Aicea am realizat cat de sus am ajuns in aceasta calatorie dpdv fizic si mental. Am invatat ce inseamna sa ai rabdare de la acesti munti, am invatat ce inseamna suferinta a carei picuri de durere iti otravesc incet sangele din vene, dar mai presus de toate am invatat sa nu ma las batut, sa nu ma las prada deznadejdii, sa dau totul din mine. Am invatat sa traiesc.
In plus inca un fapt de care sunt mandru a fost ca nu m-am calicit. Am invatat umilinta de la munti. In momentul cand am ajuns la acea altitudine, Mircea cel de odinioara, s-ar fi dat jos de pe bicicleta si ar fi pornit ca bezmeticul in sus pe munte, numai ca sa se dea cu pumnul in piept ca a urcat pana la 3000m, acea obsesie a omului cu cifrele si cu maximele. Dar nu eu, nu de data aceasta. Toate la timpul lor. Cu zambetul pe fata am coborat pe partea cealalta a muntelui. Cum zic englezii: “After all, tomorrow is another day”.
Patima desertului
- ce ciudat trebuie sa fi fost pentru primul european sa intre in zona aceasta desertica din sudul Utah. Trebuie sa fi fost un soc nemaipomenit. Venit din Europa cu clima temperata, cu pajisti verzi si paduri de foioase, saracul om s-a trezit parasutat direct in Iad. Inchipuiti-va sute si sute de km de desert arid si rosu, canioane infricosatoare fara de fund, pereti de stanca rosie precum adevarate ziduri de nepatruns, fara pic de umbra, fara urma de un copac si cu surse de apa razlete. De aceea nu este de mirare ca multe locuri din aceasta zona poarte nume precum : Gradina Diavolului, Raul Micului Diavol Imputit, Paraul Cadavrului, Varful Calului Mort. Pentru primul european aceasta zona a fost cu adevarat intruchiparea iadului. Ce sa mai spun sa incerci sa traiesti in aceasta zona!
Acuma insa, ca simpli calatori pe fuga, locurile acestea capata o semnificatie aparte. Aicea in acest desert pe care ieri l-am asemuit cu craterele de pe luna, aicea printre aceste temple ale soarelui, trunchiuri piramidale in stilul maya ce se ridica din nisip precum o naluca, aicea unde simti ca-ti lipsesc suficienti stimuli empirici, aicea incepi sa vezi lucrurile intr-o alta lumina, aicea incepi sa intelegi.
miercuri, noiembrie 01, 2006
Lupta cu frigul
Tin sa va spun, mai ales acum ca am intrat in luna noiembrie, ca lupta cu frigul devine din ce in ce mai dura pshihologic. De luni de zile, noptile sunt cam 0gC sau mai putin chiar. E un fel de tortura sa te trezesti in fiecare dimineata. Simti ca totul e inghetat in tine, apa ingheata in sticle, iesi din cort tremurand si nu te incalzesti cu adevarat decat dupa ora 11AM.
Am crezut ca va deveni din ce in ce mai usor de indurat, dar se pare ca e ceva precum o tortura, te seaca sufleteste cate putin in fiecare zi, pana simti ca ingheata orice urma de ambitie din tine.
Mananca frigul din tine, dar pe de alta parte in timpul zilei e atat de placut sunt cam 10-15gC care pt. mine deja este perfect (cu partea asta m-am obisnuit).
Solutia: ori merg cu adevarat la cald pe malul oceanului si sub 2000m (nu in desert unde diferenta de temp. intre zi si noapte e f. mare) ori stau mai mult la motele, precum azi ca mi-au ajuns 4 nopti de dormit in congelator.
Lupta acerba cu frigul continua! Daca nu m-au invins muntii si zapezile la peste 2500m n-o sa ma invinga nici frigul v-o garantez.
Am crezut ca va deveni din ce in ce mai usor de indurat, dar se pare ca e ceva precum o tortura, te seaca sufleteste cate putin in fiecare zi, pana simti ca ingheata orice urma de ambitie din tine.
Mananca frigul din tine, dar pe de alta parte in timpul zilei e atat de placut sunt cam 10-15gC care pt. mine deja este perfect (cu partea asta m-am obisnuit).
Solutia: ori merg cu adevarat la cald pe malul oceanului si sub 2000m (nu in desert unde diferenta de temp. intre zi si noapte e f. mare) ori stau mai mult la motele, precum azi ca mi-au ajuns 4 nopti de dormit in congelator.
Lupta acerba cu frigul continua! Daca nu m-au invins muntii si zapezile la peste 2500m n-o sa ma invinga nici frigul v-o garantez.
Abonaţi-vă la:
Postări (Atom)
